Poveste despre ploaie, albastru și ceai

Am aflat încă de la începutul anului trecut de expoziția Brâncuși de la Bruxelles, care se deschidea pe 2 octombrie, și am știut, de când am auzit de ea, că voi ajunge acolo. Însă despre ea vă povestesc în alt articol. Când mă gândeam la această călătorie, mi-am propus, dintr-o dată, să mă duc și un pic până pe tărâmul Țărilor de Jos. De care v-am povestit că m-am îndrăgostit acum câțiva ani. Și deși îmi doream și încă îmi doresc să ajung să văd absolut toate locurile unde fabuloasele mori de vânt își înalță siluetele pe linia orizontului, în incursiunea de anul trecut am simțit impulsul irezistibil să explorez albastrul și toamna. Albastrul lui Vermeer și cel de la Delft. Toamna într-o țară unde „plouă de trei ori pe săptămână”.

Și da, a plouat. Mult și benefic și generos. Chestia foarte interesantă cu ploaia e că te obligă să faci lucruri neobișnuite. Fie să te contemplezi cu atenție – Oare chiar mă deranjează ploaia asta? Oare ar trebui să o iau la fugă și să nu privesc în jur? Fie să intri, fără să te gândești prea mult, într-un muzeu care ți se ivește în cale și să descoperi universul familiei olandeze din secolul XIX. Fie să te bucuri, în completă și deplină singurătate, de privilegiul unui ceai cu tine însăți. Sau chiar de șansa de a fi singură într-un muzeu.

Deja știți că ador muzeele de artă și că mă fascinează maeștrii olandezi. Iar când am aflat că Fata cu cercelul de perlă e la Haga, am înțeles că ea este unul dintre obiectivele călătoriei mele. Ceea ce poate nu v-am spus încă, este faptul că îmi plac muzeele dimineața devreme. Astfel încât am intrat în Mauritshuis chiar când și-a deschis porțile, împreună cu, poate, încă cinci persoane. Ploaia începuse deja să cadă pe străzile din Haga, care se trezeau încet la viață. Alături de un pescăruș care aștepta răbdător să îl fotografiez și să capete, probabil, ceva de mâcare.

Dimineața, în marile muzee, se întâmplă un fenomen aparte. Pentru că înainte să năvălească grupurile de turiști, cu ghid și explicații multe și opriri prelungi în fața anumitor tablouri, poți să guști plăcerea de a avea toată acea artă doar pentru tine. Și, poate, să legi o conversație cu un complet necunoscut, american poate, despre cromatica portretelor lui Rembrandt. Și să îi povestești cum tocmai ai văzut la Prado o expoziție despre portretele maeștrilor olandezi și Velazquez. Și să admiri, în deplină tăcere, Lecția de anatomie a lui Rembrandt. Și tulburătoarea Fată cu cercelul de perlă a lui Vermeer, bineînțeles. Să asculți scârțâitul parchetului și felul cum traversa de mochetă amortizează zgomotul pașilor tăi. Să simți în nări mirosul lambriurilor de lemn și al tapetului de mătase, să inspiri aerul cu umiditate perfectă. Să te întâlnești cu o doamnă în vârstă care să îți împărtășească faptul că și ei îi place muzeul acesta la prima oră a dimineții, când se poate bucura pe îndelete de emoțiile pânzelor. În aceste întâlniri scurte, în care nu schimbi nume, numere de telefon sau adrese, regăsești, caldă și confortabilă, nevoia umană de interacțiune. De a împărtăși frumusețea care se cuibărește în sufletul tău atunci când privești pânze pictate acum sute de ani. Când accepți, cu uimire, că mesajul pictorului a ajuns până la tine, dincolo de timp.

Mauritshuis. Sala cu Lecția de anatomie de Rembrandt Harmensz van Rijn
Mauritshuis. Fata cu cercelul de perlă de Johannes Vermeer
Mauritshuis. Holul principal

Nu știu cât timp am stat la Mauritshuis. Nici nu e important, de altfel. Am plecat în momentul în care a început să se aglomereze. Iar când am ieșit, m-am îndreptat către Delft. Unde aveam o rezervare pentru a lua ceaiul la un vechi și renumit atelier de porțelanuri.

Ploaia care s-a pornit zilele trecute mi-a amintit de ploaia aceea din Delft. Vreme de Olanda se spune pe acolo. Iar ploaia asta m-a îndemnat, pentru că mai aveam timp suficient până la ceai, să mă opresc mai întâi la un muzeu, în speranța de a mă adăposti și de a mă usca puțin.

Dacă o să vă spun numele lui Paul Tetar van Elven, cu siguranță nu îl veți reține prea mult timp. Nu a avut, acest domn van Elven, vreo contribuție marcantă la istoria, mare sau mică, a destinelor omenești din secolele trecute. A fost doar un om obișnuit, iubitor de frumos, colecționar de porțelanuri, pictor și copiator, cum era pe atunci moda, al marilor maeștri olandezi. Însă domnul van Elven era un olandez tipic, și, pentru că, acolo, individul își găsește sensul prin ceea ce aduce el comunității, în momentul în care și-a simțit sfârșitul aproape, și-a donat casa și toate colecțiile din ea orașului Delft, pentru a o transforma în muzeu.

Astăzi, turiștii străini sunt puțini în casa domnului Paul Tetar, și nobilele doamne în vârstă care au grijă de ea vorbesc puțină engleză. Nici site-ul nu are o altă versiune decât cea în limba Țărilor de Jos. Însă bucuria lor, când intri, zâmbetul deschis și mândria cu care îți povestesc despre proprietarul casei, atmosfera intimă din salon, biroul în care pare că până mai ieri s-a făcut focul în șemineul mare, transformă experiența într-un moment suspendat în timp. Nu știu cât am stat acolo. Știu că m-am bucurat cât am putut de mult de căldura interiorului. De culori, de lumina colecțiilor, de amprenta umană încă prezentă. Mi-am imaginat bucuria colecționarului când aducea acasă o nouă achiziție, concentrarea pictorului la realizarea comenzilor, căldura căminului care îl aștepta când revenea din călătorii, momentele lui de liniște, poate după cină, în salonul de jos.

Toată după-amiaza aceea în Delft încă mi se pare ireală și suspendată într-un vis. Și încă mă face să zâmbesc.

Pentru că atunci când am ajuns la atelierul de porțelanuri, pentru a lua ceaiul, udă de ploaia care nu mai contenea, înăuntru era cald și bine, și mirosea a vanilie și a scorțișoară. Eram singură pe terasa închisă unde era pregătit ceaiul meu, iar telefonul mi se descărcase pe jumătate. Și pentru că singura priză era la bar, am câștigat, dintr-o dată, imensul privilegiu de a mă afla în propria mea companie. Nu știu să vă spun dacă aroma rooibos-ului, pe care nu o voi uita niciodată, condimentele din prăjiturelele de pe platouri, albastrul porțelanului sau sunetul ploii de afară sunt cele care mi-au fixat în memorie acest moment. În care zâmbeam pentru că era cald și bine în interiorul meu. În care nu mă uitam la ceas și nu îmi făceam liste în gând. În care puteam să îmi amintesc de tăcerea din Mauritshuis de dimineață. În care puteam să păstrez tăcerea și în mine.

Ceaiul la Royal Delft

E curios, nu-i așa, cum călătorim la mulți kilometri depărtare pentru a găsi liniștea din noi. Cum avem nevoie de lucruri atât de simple pentru a ne regăsi și a ne realinia. Ca un ceai, puțină ploaie și puțin albastru.

După-amiaza mea târzie de toamnă s-a încheiat la Delft cu un apus de soare care m-a fermecat pentru totdeauna. Ploaia se oprise când am terminat ceaiul și m-am îndreptat alene către stația de tramvai care mă ducea la Haga și, mai departe, către hotel. Și am rămas cu apusul acela de soare și cu nuanțele cerului în inimă și în suflet mult timp după aceea. Și cu ritmul după-amiezii de turist prin Țările de Jos, în care timpul se măsoară în cești de ceai delicat ca o metaforă și prăjiturele mici, cu gust de Orient. Și în care albastrul tablourilor lui Vermeer se declină, către seară, în mii de nuanțe dintr-o paletă magică. De câte ori povestesc despre Olanda, am în minte, ca o madlenă, vorba prietenei mele Claudia, această toamnă. Cu ploaie și cu foarte multe culori. Și cu foarte multă liniște.