Viața ca un spectacol

Pentru mine, una dintre laturile cele mai fascinante ale călătoriilor este interacțiunea umană. Întâlnești și observi, intuiești povești și legi conexiuni improbabile și efemere, dar a căror amprentă durează toată viața.

Mă aflam la un moment dat la o superbă vilă Medici, La Petraia, într-o suburbie a Florenței. Întâmplarea a făcut să vizitez vila alături de încă alte patru femei: o polițistă, în vârstă de vreo 50 de ani, italiană, prietena ei din studenție, elvețiană, casnică, o tânără studentă la arte vizuale, tot italiană, și custodele vilei, care ne-a însoțit, dar ne-a oferit și explicații.

Polițista, energică, mama unui băiat care își căuta încă drumul în viață, conducea micul nostru grup în periplul prin încăperile vilei. Ghida o însoțea. Studenta și cu mine fotografiam consecvent fiecare cotlon, iar elvețiana admira bogățiile spațiului în care ne aflam. Nu aceasta este însă esența.

În călătoriile mele, m-a surprins de fiecare dată modul în care femeile din această țară leagă aproape imediat o conexiune reală, profundă, între ele, dar și cu alte femei străine. Comunicare se desfășoară pe un canal aparte, cel profund feminin, al intereselor, temerilor, viselor și realităților pe care le trăiesc toate femeile din lume. Am legat astfel, aproape imediat, o conversație care ne-a dus de la zbuciumul unei mame pentru a asigura copilului ei un viitor mai bun, la realitatea economică și socială din Italia, la călătoriile pe care avem nevoie să le facem singure, la problema avortului și viziunea asupra acestui subiect dureros într-o țară catolică și, în final, la trecut și la viitor, la iubire și copii. Ne-am despărțit așa cum se despart prietenii buni, fără să stabilim o viitoare întâlnire, cu sufletul plin de bucurie. În minte mi-a rămas, adânc, ceea ce exclama polițista, trecând dintr-o încăpere în alta a vilei: „Mamma mia, che spettacolo!”

Și astfel este și viața noastră: un spectacol. Unii suntem și actori și spectatori, alții repetă continuu, perfecționând permanent, corectând, ajustând, niciodată pe scena propriei lor vieți, niciodată personaje. Alții preferă să rămână doar spectatori, detașați și confortabili, la adăpost de critici și de trăiri, de lacrimi și zâmbete, aplaudând conștiincios sau comentând depreciativ actorii care aproape întotdeauna exagerează. E un spectacol luxuriant, palpitant, de care ne încăpățânăm să ne ținem la adăpost, să nu cumva să suferim, să nu cumva să ne rănim, și ne complacem în amorțeala comodă a rutinei.

Ne temem de ceilalți, le dorim aprecierile, ne privim cu nesaț prin ochii lor și uităm să ne căutăm pe noi înșine, fascinați dar și îngroziți de spectacolul pe care îl interpretează alții. Alergăm să prindem locurile cele mai bune, cu cele mai multe avantaje și uităm că cel mai bine se vede totul….de pe scenă.

La Petraia. Salonul de bal