Parisul copilăriei mele

Copilăria mea s-a petrecut în jurul cărților. Și al pianului, desigur, dar am învățat să citesc înainte de a putea să cânt la pian, astfel încât cărțile au fost primele. Pentru că eu citeam, treptat, la fel au făcut și copiii vecinilor, partenerii mei de joacă și de vise, iar în scurt timp am ajuns să citim și să ne placă, mai mult sau mai puțin, aceleași cărți. Printre ele, desigur, autori francezi binecunoscuți: Alexandre Dumas, Paul Feval, Eugene Sue.

Așa am ajuns să cunosc Parisul: alături de muschetari, de regi, regine și cardinali, de revoluționari, de Danton, Marat și Robespierre, de spadasini, marchize, duci și conți, și de spiritul francez, neobosit, puțin ireverențios și întotdeauna elegant. Istoria Franței devenise, pentru noi, mai familiară decât istoria propriei țări. Pentru că aceea încă se scria.

A ajunge în Paris, așadar, la începutul lunii martie, a fost pentru mine ca o întoarcere în copilărie. Există, pentru fiecare dintre noi, sunt convinsă, locuri pe care le știm, le cunoaștem cu inima înainte de a le cunoaște cu ochii.

Parisul este, fără doar și poate, cel mai vizitat oraș din lume și cel despre care există cea mai mare cantitate de informație. Dar cred că pentru mine și pentru noi, copiii de atunci, Parisul va reprezenta mereu altceva. În ochii mei, va fi mereu orașul lui Richelieu și D’Artagnan, al lui Quasimodo, al gelosului și atotputernicului Soare, al lui Hemingway, al ghilotinei, al catacombelor și misterelor, locul în care puteam să evadăm și să ne simțim liberi.

Plimbându-mă pe străzi, m-am plimbat prin romanele copilăriei. Privindu-l din vârful turnurilor catedralei Notre-Dame a fost ca și cum, alături, Quasimodo îmi povestea despre dragostea lui. Balerinele lui Degas, dansatorii lui Toulouse-Lautrec, dejunurile pe iarbă ale lui Monet se încadrează perfect în acest tablou incongruent și epatant, al Parisului revoluționar și artistic.

Ce e de făcut în Paris: ei, bine, să mergi. Să mergi și să mergi. Aerul parizian se îmbibă în hainele și în părul tău după doar câțiva pași. Te vei opri la un bistro pentru o cafea și la o boulangerie pentru un croissant. Nu poți continua altfel. Te vei opri pe malul Senei, la buchiniști. Te vei opri să respiri, să simți: ai mai fost aici. Dincolo de războaie și revolte, fiecare dintre noi are mereu Parisul în inimă, e ceva genetic, irezistibil.

În Paris trebuie să ajungi, din când în când, ca o întoarcere în timp, să respiri, să trăiești, să iubești și să îți continui apoi viața din punctul în care ai lăsat-o, puțin mai bogat și puțin mai romantic, cu siguranță mai rebel, mai nobil și un pic mai disprețuitor față de micile tragedii ale zilelor tale. Pentru că Parisul a fost și a rămas „acel Paris”, indiferent de capriciile istoriei.

Am intrat în Luvru, da, dar doar pentru o (mult prea scurtă) clipă, pentru a le vedea pe cele trei femei fatale ale marilor epoci: Venus, Nike din Samotrace și Mona Lisa. Luvrul e o lume întreagă, e toată istoria artei și a lumii adunată și concentrată într-un glob care desfășoară 7 secole pe parcursul a 16 kilometri fabuloși, în care te rătăcești fără hartă. Nu m-am urcat în turn, pentru că mi s-a părut mult mai spectaculos să urc în turnurile Notre-Dame. Am tăcut și am respirat adânc la Atelierul lui Brâncuși. Am zâmbit și m-am înfiorat la Muzeul D’Orsay. Am plâns la operă, alături de o femeie pură, considerată din oficiu vinovată și depravată de către marea ei dragoste, doar pentru că asupra ei plutea o bănuială și doar pentru că trăia într-o perioadă în care femeile erau automat slabe și susceptibile de pierzanie.

Și m-am întors apoi, puțin mai zâmbitoare și mult mai bogată, la viața mea cea de toate zilele.