Poveste despre noi. Bistro La noi.

Am scris o bună parte din articolul ăsta anul trecut, pe vremea asta, când eram în Olanda. Și întâmplarea face că nu am reușit să îl public la timp. Zilele astea, vorbind cu Carmen, l-am redescoperit și mi-am dat seama cât e de important. Mai ales în perioada asta. Pentru că, pe de o parte, îmi aduce aminte de cât de liberi și lipsiți de griji eram anul trecut. Iar pe de altă parte mă face să realizez că cea mai importantă rană și cea mai mare cicatrice pe care acest virus o va lăsa în urmă este în cadrul comunităților. Însă tot comunitatea este cea care ne poate ajuta să ne vindecăm.

Comunitatea e în primul rând despre noi. Nu despre celălalt. Nu, ea este despre noi, despre mine și tine, care alegem să facem un pas în față, chiar dacă nu știm prea bine dacă direcția e bună sau dacă pasul e îndeajuns de mare și puternic. Comunitatea nu depinde de nicio delimitare temporală sau context istoric. Dacă veți privi în urmă, cu atenție și interes, veți descoperi că ele, comunitățile, sunt cele care au schimbat fața lumii. Cum? Într-un mod foarte simplu. Prin capacitatea mea de a rezona la tine, cel care citești, sau cel care te afli în fața mea pe stradă, dacă aleg să pășesc pentru o clipă în afara nebuloasei care apasă permanent pe umerii mei. Puterea noastră stă în firele invizibile care ne leagă și care ne fac să fim sprijin pentru cel de lângă noi, cunoscut sau nu, dacă alegem să privim în jur și nu în jos sau în urmă.

Prietena mea extraordinară, Carmen Manea, de trei ani, care se împlinesc pe 7 noiembrie, ne invită în sufrageria ei. În Bistro La noi. De trei ani, draga mea Carmen se încăpățânează să reziste. Angajează tineri cu energie și speranță în priviri. Insistă să te învețe, trecătorule, sa bei cafeaua fără zahăr, ca să nu îi distrugi magia. Insistă să creeze în mijlocul orașului o oază de liniște și de vibrație bună, tânără, pozitivă. Către ea s-au îndreptat, ca atrase de magnet, multe dintre comunitățile constituite mai demult sau mai recent. Pentru că sufrageria e primitoare. E relaxată. Îi primește deopotrivă pe cei mici și pe cei mari.

Într-o duminică oarecare ai putea, de exemplu, să întâlnești în bistro patru femei fenomenale care îndrăznesc să continue să citească și să dezbată cărțile citite, în epoca vitezei și a acordului conformist cu digitalul, practicat de marea majoritate pentru un pic de liniște în plus. Ele beau slow brew-uri aparent complicate, dar pline de arome, și discută aprins un Dickens sau o Ulițkaia, cu o pasiune pe care nu ai mai văzut-o demult. Sau ai putea să întâlnești un cuplu de tineri, ieșiți în plimbarea de duminică. Ea bea un ceai aromat, sau un capuccino cu inimioare de lapte pufos, iar el bea, timid și neștiind ce să facă cu mâinile mari, un espresso minuscul și intens.

Sau, într-o seară din săptămână, ai fi putut să dai, înainte de anul pandemic, peste o adunătură de tineri complet diferiți care sunt propulsați de o curiozitate nestinsă față de ceea ce se află dincolo de meseriile lor de fiecare zi. Și, pentru asta, discută, întreabă, merg înainte, mai profund sau mai superficial, mai departe, tot mai departe. Muzica clasică, empatie, finanțe și contabilitate, niciun domeniu nu e intangibil pentru ei. Aici, în sufrageria lui Carmen. Pentru că aici nimeni nu judecă pe nimeni. Nu există noțiuni tabu. Diversitatea e sărbătorită.

Sau ai putea sa întâlnești alți tineri. Care dau un concert cu o muzică tânără, pentru cei care simt la fel. Sau alții care vin, mânați de dorința de a face bine. De a dărui. De a da mai departe din binele lor. Tot la Carmen se adună. Și încă mulți alții. Cu distanțare și mască, bineînțeles.

La Bistro se adună energiile feminine, din când în când, în șezători, în care mâinile lucrează ca sufletul să se odihnească. Pentru că locul acesta mic și călduros se poate transforma și în sanctuar, unde lucruri miraculoase se întâmplă.

Nu ne cunoaștem între noi. Unii din vedere. Alții deloc. Dar există, de trei ani deja, un fir indestructibil care ne leagă. Bistro La noi. E o experiență. E locul unde ne deschidem. E locul unde putem să zâmbim fără motiv. E locul unde luăm o pauză din lumea dezlănțuită. E locul unde ne dăm voie sa fim vulnerabili.

Dacă scriu acestea, e pentru că îi datorez dragei mele Carmen oaza de liniște de pe strada mea. Oaza unde pot să fiu eu însămi. Unde pot să merg cu prietenii și să vorbim relaxat. Unde pot să merg singură și să îmi pun ordine în gânduri. Tot timpul alături de o cafea fabuloasă. Sau de un pahar de vin bun. Neapărat românesc.

Cea mai mare spaimă pe care am avut-o în primăvară a fost că bistroul va ceda și va dispărea sub avalanșa pandemiei și a incompetenței autorităților. Dar m-am înșelat. Ca orice lucru dătător de bine și frumos, bistroul a rezistat și, chiar mai mult, s-a reinventat. Ca să fie și mai primitor. Ca să ne primească cu și mai multă căldură, de care avem cea mai mare nevoie acum.

Ceea ce ne leagă? Carmen. Când intră, zâmbește tuturor. Și noi îi întoarcem zâmbetul. E ca tine, cand te întorci în spațiul confortabil al căminului tau, alaturi de prieteni care, bineînțeles, au adus, la rândul lor, alți prieteni.

La mulți ani, nouă! La mulți ani pentru că rezistăm, de trei ani. La mulți ani pentru că în anul ăsta ciudat am ales să ne reîntoarcem alături de noi. Alături de bistro, alături de comunitate. Pentru că în comunitate este forța noastră adevărată de a lupta cu tot ceea ce atacă din exterior. Și avem nevoie de locuri, cum e bistroul, pentru a ne recupera sufletește. La mulți ani, Bistro La noi! Să ne fii alături, la bine și la greu și să trecem prin toate, așa cum se cuvine, ținându-ne de mână.

Imagine de la începutul anului 2020: Cosmina Hatmanu

Poveste despre artă, putere și Albert Camus

Săptămâna care se încheie a fost una dificilă pentru mine. Vești triste și îngrijorări pentru prieteni bolnavi m-au măcinat și m-au făcut să îmi pierd somnul câteva nopți la rând. M-am gândit îndelung la frica și tristețea care ne înconjoară. Și la modul cum reacționăm, și la ceea ce va urma. La cum amplificăm sau nu, sau refuzăm, sau acceptăm. La ce facem cu toată avalanșa de informație. Mi-am amintit de un text care mie îmi place foarte mult, și pe care l-am citit și recitit de mai multe ori, descoperind de fiecare dată conotații noi.

Pe 28 martie 1946, scriitorul francez Albert Camus ținea o prelegere în Statele Unite ale Americii despre ceea ce se întâmpla în Franța și în întreaga Europă după încheierea celei de-a doua conflagrații mondiale. Textul, intitulat La crise de l’homme (Criza omului), povestește despre criza unei generații, în fapt, criza întregii umanități. Iar paragrafele care mi se par dureros de reale și de prezente, acum, în perioada prin care trecem cu toții, sunt acestea două:

Da. Există o criză a umanității, pentru că în lumea de astăzi putem să contemplăm moartea sau tortura unei ființe umane cu indiferență, cu îngrijorare prietenească, cu interes științific sau pur și simplu cu pasivitate.

Da. Există o criză a umanității. Pentru că uciderea unei persoane poate fi privită cu alte sentimente decât oroarea și revolta pe care ar trebui să le provoace. Pentru că suferința umană este acceptată ca o obligație oarecum plictisitoare, la fel cu procurarea de provizii sau cu statul la coadă pentru o bucată de unt.

Îndrăznesc să cred că recunoașteți o imagine familiară în ceea ce povestește marele scriitor despre Europa postbelică a acelor ani. Și locul de care îmi amintește această conferință și această perioadă, și procesarea acestei crize, este palatul Residenz din München.

Am fost la München pentru câteva zile, anul trecut. Mult prea puțin pentru acest oraș impresionant, cu oameni veseli și energici. Iar unul dintre muzeele care a lăsat o amprentă adâncă asupra mea a fost palatul Residenz. Nu am realizat atunci completa lui semnificație.

Reședință princiară și regală timp de nu mai puțin de 700 de ani, magnificul palat al prinților electori de Bavaria a fost distrus în procent de aproximativ 80% în timpul războiului mondial, de bombardamentele care au lovit cel de-al doilea oraș ca importanță din Reichul fascist. Acum 70 și ceva de ani, pentru o perspectivă temporală mai concretă. Puterea economică și rigoarea germană a început reconstrucția și restaurarea sa încă din 1953, proces de durată, încheiat parțial în 2003. Deschis astăzi publicului larg, palatul de reședință al celor mai puternici oameni din Bavaria se laudă că este unul dintre cele mai frumoase și mai mari palate-muzee din Germania. În același timp, el are o semnificație mult mai importantă și mai subtilă: cea a rezilienței și rezistenței umane, a capacității de a depăși orice obstacol și de a reface, din cenușă, ceea ce pare distrus pentru totdeauna.

Mai mult decât atât, marile sale saloane, refăcute după imagini și desene din cronici, adăpostesc colecțiile prețioase ale prinților electori și regilor Bavariei, care au reușit să fie salvate în timpul conflagrației. Impozanta sală Antiquarium, cu busturile sale grecești și romane, este restaurată până la cel mai mic detaliu. Saloanele prinților și principeselor sunt acoperite cu decorațiuni aurite și conțin în vitrinele luminate puternice obiecte de o frumusețe rară.

Sala Antiquarium
Colecția de busturi antice din Sala Antiquarium

În criza umanității lui Camus era vorba despre generația celor născuți în timpul primului război mondial. Crescuți într-o perioadă plină de zbucium și trecuți printr-o criză economică care a afectat întreaga lume, ei nu credeau în nimic și erau dornici să se revolte. Era, înainte de toate, o generație care inventa, amplifica și complica birocrația, pentru a ascunde și justifica absența căldurii și interacțiunii umane. Sună cunoscut?

În epoca în care ducii, prinții electori de Bavaria, mai târziu regi, au guvernat teritoriile de la sud de Dunăre, nu era nimic mai prețios ca interacțiunea umană. Fie ea beligerantă, ostilă sau prietenească, plină de iubire, sau chiar coordonată de ritualurile de credință, apropierea dintre oameni, dincolo de distanțe și interese de putere, era ceea ce mișca lumea. Viața era scurtă, plină de neprevăzut, concentrată pe nemurire prin ceea ce urmărea să lase moștenire și nu prin prelungirea călătoriei personale. Lucru care se reflecta în impresionantele colecții de obiecte de artă, de bijuterii, sculpturi din pietre semiprețioase, relicvarii, tapiserii și cabinete din palat. Arta era modul principal de a contura amprenta pe care urma să o lași asupra lumii.

Relicvarium din abanos, fildeș, cu rubine și pietre prețioase
Vas de cristal de stâncă cu ornamente din aur
Salonul de muzică
Palatul Residenz – ordine militare aparținând regilor Bavariei

Arta de astăzi se zbate să supraviețuiască. Transformată din dar al zeilor și simbol al puterii financiare în produs care trebuie vândut, cu marketing și toate cele aferente, și care, din păcate, nu produce suficient încât să se autosusțină, arta de astăzi iese în stradă ca să protesteze și să își justifice necesitatea prezenței sale în societate. Sau îndură acuzațiile directorilor înnebuniți din cauza suspendării spectacolelor. Când, de fapt, ea și slujitorii săi sunt primii pe care cei puternici ar trebui să îi pună la adăpost. Nu pentru că noi avem nevoie de ea pentru a fi întregi sufletește. Ci pentru că ei au nevoie de ea, pentru a-și arăta puterea. La fel cum toate colecțiile prețioase din Residenz au fost salvate, pentru că au fost puse la adăpost de bombardamentele devastatoare. Pentru ca Germania să își demonstreze puterea de a renaște și de a repara și de a merge înainte. De a depăși un trecut dureros. Astăzi, opere imense se închid pentru că nu își pot susține financiar activitatea, artiști sunt nevoiți să țină discursuri imploratoare pentru a-și asigura puțină protecție. În timp ce ducii, prinții electori și regii Bavariei au construit un teatru de operă la palat și colecționau tapiserii, mobilier și obiecte valoroase, pentru a-și demonstra puterea, rafinamentul, educația.

Într-o lume deconectată, mai ales fizic, în care învățăm cu greu să ne identificăm și să ne numim emoțiile, distribuim în realitatea virtuală în care evadăm, din când în când, câte un protest trist și amar al unui artist. Dar ne și revoltăm? Sau îl privim, cum spunea Camus, cu indiferență sau cu pasivitate? Până la urmă, există mai multe moduri de a ucide, nu-i așa?

În încheierea conferinței, Camus scrie o frază cheie:

Cei care spun sau scriu că scopul justifică mijloacele, cei care spun sau scriu că măreția se măsoară prin forță, sunt absolut responsabili pentru acumularea atroce de crime care desfigurează Europa actuală.

Puterea nu se măsoară prin forță, ci prin creație. Prin artă. München e doar unul dintre exemple. La fel de bine ar putea să fie Luvrul, National Gallery, Prado, Vaticanul, Uffizzi și toată Florența. Nu există putere în legi, măsuri și hotărâri, ci doar teamă, atâta timp cât ele nu sunt susținute și bazate pe compasiune. Chiar astăzi am văzut filmarea unui discurs ținut de un lord în Parlamentul englez pentru a susține muzicienii și artiștii. Ironia e că un astfel de discurs nu ar trebui să fie necesar. Ironia e că noi toți ar trebui să fim zguduiți de ceea ce se întâmplă cu arta în lume. Ironia e că ar trebui să pornim un uragan.

Și stau și mă întreb: care e, acum, adevărata criză a umanității? Camus vorbea în 1946 despre generația care trebuia să își asume reconstruirea valorilor morale ale unui întreg continent, după devastarea produsă de un război care a durat ani întregi și care a făcut milioane de victime. Sunt curioasă despre ce ar fi vorbit el astăzi. Sau anul viitor. Când mă voi întoarce la München și voi revedea, o știu deja, fabuloasa reședință a prinților electori de Bavaria.

Poveste despre femei puternice

V-am tot povestit zilele astea că m-am înscris la un curs de scriere autobiografică. Mărturisesc că începusem articolul despre Dealu Mare și nu mai știam cum să continui. Îmi pierdusem vocea. După atâtea săptămâni și luni în care nu am mai scris, orbită de iureșul de evenimente din exterior, încercând cu disperare să fug și să procesez, eu cu mine, ceea ce se întâmplă, nu mai știam cum să traduc în cuvinte ceea ce îmi aminteam.

În viața mea, de multe ori au avut loc întâlniri stelare. Întâlniri norocoase, în care o persoană sau alta mi-a traversat calea și, nici una, nici două, m-am trezit că merge alături de mine. Fără ca eu să fac ceva pentru asta. Așa s-a întâmplat și cu Claudia. Acum vreo doi ani, ea își făcea curat în bibliotecă și a postat niște cărți de vânzare pe Facebook. Anunțul acela a ajuns la mine. Nu știu să explic, și probabil nu voi ști niciodată, dar ceva m-a îndemnat să cumpăr câteva dintre ele. Nu pot să spun că îmi trebuiau neapărat, și nici că erau chiar cărțile pe care visam să le citesc. Dar ceva îmi spunea că eu trebuie să cumpăr aceste cărți. Cunoașteți vocea aceea mică și sâcâitoare care vă împinge să faceți lucruri? Dacă nu, înseamnă că nu ascultați suficient de atent.

În mod ironic, printre cărți se afla și un ghid despre Amsterdam, unde visam să ajung, fără să am nici un plan concret la acel moment.

De la prima întâlnire cu Claudia, am știut că vom rămâne prietene. Ne-am văzut în București, în față la Novotel, și am stat de vorbă vreo jumătate de oră. Eu mă duceam la concert la Festivalul Enescu, ea avea și ea treabă prin București. Care erau șansele ca noi să ne întâlnim, vreodată? Am simțit sinceritate, autenticitate, căldură. Am simțit, din prima clipă, că pot fi eu însămi cu ea. Și ea la fel. Prietenia noastră a continuat, apoi, pe Facebook. Dacă vă întrebați, nu, nu e o prietenie din aceea unde ne spunem La mulți ani, foarte oficial, și ne întrebăm periodic ce mai facem. Claudia e o persoană extraordinară, extrem de sinceră, și care se adresează Facebook-ului exact ca unor prieteni. Și întrebările ei, postările ei, din când în când, îmi spuneau ce face și cum este. Am simțit câteva momente delicate, în viața ei profesională. Și am vorbit despre ele. Sincer, fără ascunzișuri. Fără să ne ascundem după formalități și protocoale. Am descoperit că suntem, amândouă, îndrăgostite de Roma. Mi-a povestit că a locuit acolo ceva timp, și din momentul acela am realizat cât suntem de asemănătoare: vorbeam despre aceleași locuri, cu același entuziasm. Suntem și foarte diferite, bineînțeles. Și asta e ceea ce propulsează prietenia noastră. Modul în care suntem diferite și alegem să căutăm acele diferențe dintre noi care se completează reciproc. Și totul a pornit de la niște cărți.

Claudia e profă. E modul ei de a trăi, nu știe să fie altfel, oricât ar încerca să își dovedească că poate să facă tot ce își propune, și, desigur, și reușește, a fi profă e cine este ea. Astfel încât în anul ăsta teribil de surprinzător și neobișnuit, ea s-a gândit că ar putea să facă ceva pentru cei care au nevoie de o profă: să facă un curs. Se numește Curs imperfect de scriere autobiografică (și vi-l recomand cu căldură). Dar acest articol nu este despre curs. Și nici despre cum ați putea să scrieți despre voi înșivă. Dacă ați dori acest lucru, bineînțeles.

Acest articol e despre faptul că la cursul Claudiei m-am întâlnit cu cinci femei extraordinare. Împreună cu ele am parcurs, ținându-ne de mână, virtual, drumul prin noi înșine pe care ne-au purtat exercițiile. Din primul moment. Din prima întâlnire. Și asta este ceea ce m-a impresionat adânc și m-a făcut să mă gândesc mai departe. Despre modul sincer, unic, în care unele femei știu să simtă persoana din fața lor și să îi întindă mâna. Pentru a o mângâia, sau pentru a o susține. Pentru a o conduce, sau pentru a o urma. Pentru a fi alături.

Am întâlnit această energie feminină specială în multe locuri în care am călătorit. Ca femeie, întotdeauna ai încredere în celelalte femei, indiferent de limba pe care o vorbești și indiferent de convingerile religioase pe care le ai. Femeile au capacitatea de a trece peste tot ce e superficial, atunci când trebuie, ajungând la ceea ce e esențial: inima și sufletul. După primele două zile de curs, am simțit că suntem un trib aparte. În care fiecare dintre noi își aduce contribuția inestimabilă la întreg. Fiecare dintre noi e rănită, într-un fel sau altul. Și voi sunteți. Și tu ești. Dar noi eram împreună pe drumul către a transforma acele răni în creație.

Când auziți despre scriere autobiografică, desigur că vă gândiți la cărți, bloguri, literatură, în vreo formă sau alta. Dar realitatea este că scrierea autobiografică este pentru tine însăți. E modul în care înțelegi ceea ce te doare, poate de puțin timp, poate de când abia îți mai amintești, modul în care, înțelegând, transformi în cuvinte și modul în care, controlând cuvintele, poți să gestionezi durerea. Nu neapărat poți să faci și pace cu ea. Cu unele dureri, cu care porți războaie lungi, de anduranță, e nevoie de mult mai mult. Dar în momentul în care o transformi în cuvinte și o expui, de față cu alte femei care te țin de mână și te acceptă, necondiționat, e momentul în care începi și tu să o accepți și, implicit, să o supui.

Cele cinci femei alături de care am făcut călătoria aceasta sunt femei speciale, deosebite. Sunt blânde, dar puternice. Sunt delicate și încăpățânate. Sunt femei care vor mai mult de la lume, de la ele însele și știu că au forța de a face mai mult. Sunt femei care au trecut peste începuturi, sau peste distanțe incredibile, care au pășit în afara șablonului pe care îl oferea viața și au îndrăznit să construiască lumea viselor lor. Sunt femei de vârste diferite, cu copii sau fără, sunt femei care își doresc să lase în urmă o lume schimbată, fie și doar cu un micron. Dar efectul fluturelui care bate din aripi asupra Atlanticului pentru a stârni un taifun deasupra Pacificului ne învață că acest micron va transforma totul.

Vă regăsiți în aceste femei? Sunt convinsă. Acest articol este o mână pe care eu o întind, la rândul meu, așa cum ele au întins-o către mine, susținându-mă pe când făceam pași nesiguri pe drumul meu, către tine. Cea care simți că niciodată nu ai putea. Cea care simți că niciodată nu ai îndrăzni. Cea care visezi și apoi îți spui că visele sunt o prostie. Nu, nu sunt. E suficient să le întinzi mâna și să le fii alături. Să ai încredere să crească. Și să faci câteva exerciții de vulnerabilitate.

Acum cinci ani nu visam că aș putea călători vreodată. Nici măcar prin mine. Acum cinci ani fugeam de mine și de adevăr. Acum cinci ani eram o persoană diferită. În anul când am cumpărat cărțile Claudiei, am călătorit la Amsterdam. Era doar una din numeroasele mele călătorii. Foarte curând după ce ghidul ei a ajuns la mine, am găsit o excursie și am plecat către ceea ce avea să devină una dintre țările mele preferate, Olanda. În anul când am cumpărat cărțile Claudiei, s-au schimbat multe pentru mine și pentru ea, și toate ne-au adus aici, în săptămânile acestea ale unui an neobișnuit în care ea m-a învățat cum să transform cuvintele în putere, iar celelalte femei de la curs m-au învățat ce înseamnă puterea adevărată.

Despre comunitate

Eu cred în comunitate. Sunt o romantică, veți spune, o naivă iremediabilă. Probabil. Dar eu continui să cred în puterea noastră, atunci când reușim să ridicăm privirea din pătratul în care ne învârtim inert și să privim dincolo, către celălalt. Cred în puterea unui zâmbet, în puterea deschiderii către cel din fața ta. Cu toate riscurile implicate. Cred că lipsa de conexiune dintre noi toți este una dintre cauzele lipsei de schimbare, ale inflexibilității și rigidității din jur, dar mai ales din noi înșine. Cred că în momentul în care ne vom asuma riscurile, atunci ne vom asuma și responsabilitățile și vom începe să pășim înainte.

Datorită acestui crez al meu, mi-am făcut, în ultima perioadă, câțiva prieteni, aș îndrăzni să îi numesc foarte buni. Oameni pe care îi admir, oameni care își trăiesc pasiunile cu intensitate maximă, oameni care aleg să lupte și treacă dincolo de limite, ziduri și rutină. Unul dintre acești prieteni foarte dragi este Yvona Mardare, somelier, mamă, prietenă și organizatoare de premiere. Naivă, nu-i așa? Culmea e că îi reușește, și încă foarte bine, să educe o parte din lume destul de îndărătnică la a renunța la vechile păreri și credințe. Se pare că viitorul e al celor naivi, nu?

Datorită Yvonei mi-am început călătoria în lumea vinului, și datorită ei am învățat că vinul este foarte aproape, prin proces și experiență, de artă. Mai mult, am descoperit că în jurul vinului se poate forma o comunitate puternică.

Am cunoscut-o pe Yvona acum trei ani, când avea un magazin de vinuri în centrul orașului. Acolo am fost la primele degustări de vin din viața mea. Acolo am cunoscut și alți prieteni și prietene de astăzi. Și toate acestea datorită zâmbetului ei luminos, al modului blând și afectuos în care ne-a instruit pentru primele experiențe, datorită energiei pozitive cu care mă întâmpina de fiecare dată. Dacă ar fi să mă uit în jurul comunității pe care Yvona a reușit să o formeze atunci, eclectic ar fi atributul cel mai important pe care aș putea să i-l atribui. Oameni diferiți, din medii și de vârste diferite, dar cu o pasiune comună pentru descoperire și pentru depășirea limitelor. Fascinația vinului pornește de la procesul său de fabricație, lent și meticulos ca orice proces creator care generează, uneori, marele capodopere, atent și tandru ca orice parcurs care are de-a face cu natura. Toate acestea ni le-a împărtășit Yvona, datorită simplului fapt că ea a avut curaj să treacă dincolo de limitele ei și să abdice abrupt de la parcursul vieții sale acum câțiva ani pentru a intra într-o meserie dificilă dar pasionantă. Fără să știe de ce, fără să știe cum sau când, draga mea prietenă a descoperit ceea ce o făcea să se simtă în viață.

De ce scriu articolul ăsta (lângă un pahar de vin, bineînțeles, un Syrah, mai exact)? Pentru că Yvona își continuă lupta și menirea de a forma o comunitate în jurul vinului românesc, ieșean sau nu. Pe scurt, ea organizează sâmbătă, 9 noiembrie, festivalul de vin și tehnologie numit WineTech. La FabLab (nu știu unde e asta, dar puteți să o întrebați pe ea, sigur vă explică mai bine decât mine) vin câteva din cramele românești (aici e surpriza, pentru unii dintre voi: da, avem multe, unele chiar impresionante, dar, oricum, vinul este unul dintre lucrurile care merg spre bine în țara noastră) dornice să te cunoască. Pe tine, care citești aceste cuvinte, alături de prietenii tăi, sau doar pe tine.

Așadar: dacă simți că într-o sâmbătă de noiembrie viața ta decurge la fel ca în multe alte sâmbete din acest an și din anii care au trecut; dacă simți că îți dorești ceva diferit, dar nu știi de unde să începi; dacă îți dorești să îți cumperi o sticlă de vin care să te merite; dacă ești și nu ești mulțumit(ă) de aceleași sticle de vin pe care le cumperi pentru serile dificile din timpul săptămânii sau pentru evenimentele din viața celor dragi, doar pentru că mergi cu ceea ce e cel mai sigur; dacă îți dorești să socializezi; dacă vrei să știi ce gust are un Syrah; dacă îți dorești să depășești cele patru laturi ale proverbialei cutii; dacă vrei să ridici privirea și să descoperi cine e de partea cealaltă; sau dacă doar îți dorești un pahar de vin diferit,

te așteptăm la FabLab, eu, Yvona și mulți alții, pe 9 noiembrie. Între orele 12.00 și 19.00. Nu trebuie să faci nimic special. Nici măcar să te îmbraci special. Trebuie doar să îți dorești altceva. Vei descoperi uimit că e posibil. Toate celelalte detalii le găsești aici.

E ok să nu ai curaj. E ok să te temi de ceea ce nu știi. E ok să cedezi confortului. Dar în caz că te-ai săturat și în caz că vrei să faci ceva, dar nu știi ce, eu zic să începi cu WineTech. Pe 9 noiembrie. Îndrăznește să faci un pic mai mult decât să fii spectator. Îndrăznește să pășești pe scenă. Îndrăznește să vii la un festival unde nu cunoști pe nimeni. Sunt șanse mari să întâlnești oameni la fel ca tine. Sunt șanse mari să îți schimbi viața pentru totdeauna. Biletele sunt aici: https://eventbook.ro/other/un-pic-mai-mult

Michelangelo și La Bellisima

Michelangelo îți vorbește, ție, privitorului din secolul XXI, altfel decât toți ceilalți artiști plastici. În toate capodoperele sale din Florența, ceea ce te captivează, te înlănțuie și te înrobește pentru totdeauna e forța expresiei sale și intensitatea spiritului marelui maestru care pătrunde până la tine, prin intermediul marmurii, dincolo de spațiu și timp. În La Bellissima Firenze, Michelangelo e peste tot, în copie și original, provocându-te să îl urmezi pe străzile acestui oraș magic și spunându-ți povestea unui om care a trăit extrem de intens pentru arta sa.

Marea majoritate a turiștilor au ca obiectiv principal al călătoriei fiorentine pe celebrul, fabulosul, giganticul David. Plasat magnific în capătul Galeriei Academiei de Arte Frumoase, el se ridică deasupra mulțimilor de turiști și obiective fotografice. Însă până să ajungi la el, dacă îți iei timp să privești în jur și să savurezi fiecare pas, descoperi cei șase magnifici Sclavi, ultimele opere ale lui Michelangelo, încă aflați în bună parte sub stăpânirea marmurii suverane, așteptând încremeniți o eliberare care nu va veni niciodată. E suferință, furie și durere în corpul fiecăruia dintre ei, pe care le ghicești din zvâcnirea mușchilor schițați de daltă acum 500 de ani. Și privirea trece de la aceste trupuri contorsionate, suferinde, captive în marmura brută la perfecțiunea superbului David, al cărui sânge îl simți pulsând ireal în venele proeminente de pe mâna dreaptă și surâzi la impetuozitatea arogantă a câștigătorului pe care o vezi în privirea ațintită în depărtare, deasupra tuturor, către Ponte Vecchio sau către Pisa, rivala eternă.

Michelangelo, Sclav trezindu-se, Galleria dell’Accademia, Florența
Michelangelo Buonarotti, David, Galleria del’Accademia, Florența

De la Academie nu sunt decât câțiva pași până la Capelele celebrilor Medici, cei care au dat fața lumii așa cum o cunoaștem astăzi prin bogăția lor extraordinară, inteligența deosebită și pasiunea pentru artă. Și ieși din Capela Principilor, opulentă, luxoasă, îmbrăcată în întregime în pietre semiprețioase lucrate cu o măiestrie nemaivăzută și intri în Sacristia Nouă, sobră, perfectă, plină de metaforele lui Michelangelo. Așa arată inima Renașterii. Ironic, mormântul lui Lorenzo Magnificul și cel al lui Giuliano, fratele său, sunt modeste, aproape anonime, rămase neterminate din cauza plecării lui Michelangelo definitiv la Roma în 1534. Monumentele mărețe care te întâmpină sunt cele ale unor personaje relativ insignifiante în marea istorie: Lorenzo di Piero, duce de Urbino și Giuliano di Lorenzo, duce de Nemours. Sic transit gloria mundi… 

Mormântul lui Giuliano di Lorenzo, duce de Nemours. Michelangelo, Ziua și Noaptea, Sacristia Nouă, Capelele Medici, Florența

Cu toate acestea, arta nu trădează: ceea ce te zguduie nu sunt alegoriile de pe monumentele funerare ale Ducelui de Urbino sau Ducelui de Nemours, ci Madonna cu pruncul care trebuia să facă parte din monumentul Magnificului Lorenzo. Madonna e gânditoare și întristată. O apasă întreaga greutate a sarcinii pe care o poartă Pruncul, care îi simte tulburarea și e întors cu fața către ea. Madonna de aici seamănă cu Madonna din Pieta-ul din San Pietro, are aceleași trăsături atemporale și aceeași forță interioară. Și recunoști și vibrezi în fața ei, rezonând la eternul feminin și matern pe care îl exprimă: ești alături de ea, femeie, mamă, trăiești neliniștea unui viitor implacabil, a unor suferințe nemărginite și a unei misiuni ce poartă în ea toată greutatea păcatelor unei lumi și întreaga imensitate a unei iubiri divine.

La alți câțiva pași, în spatele catedralei Santa Maria del Fiore, în grandiosul muzeu al Domului, se află capodopera cea mai impresionantă, pentru mine. E Pieta Bandini, ultimul Pieta sculptat de Michelangelo, conceput inițial pentru propriul său mormânt pe care îl voia în Santa Maria Maggiore din Roma, și singurul în care bătrânul maestru se redă pe sine. E un moment mai puțin abordat în arta europeană cel imortalizat aici, momentul Coborârii de pe Cruce. Suntem în fața fatalității, a implacabilului morții. Trupul lui Isus, greu, inert, e suținut de Nicodim (sau Iosif din Arimateea, după unii critici, purtând chipul lui Michelangelo) și de Maria Magdalena, și primit în brațele sale de Fecioară. Ne aflăm, cronologic, înaintea Pieta-ului din San Pietro, înaintea acelui moment etern de liniște și jelire. Sunt multe controverse în jurul acestei sculpturi, pe care Michelangelo, după opt ani de trudă, o distruge cu lovituri de daltă și o dăruiește servitorului său Urbino. Nu vom ști niciodată ce a provocat actul acesta, chiar dacă există teorii și supoziții. Ceea ce simți, însă, când privești Pieta Bandini, este agonia mamei care își îmbrățișează fiul crucificat și durerea și profunda credință a lui Nicodim-Iosif-Michelangelo, care susținându-l pe Isus, susține Credința, Mântuirea, prin forța brațelor și a artei sale. Misiunea s-a săvârșit. Isus, om, căci ca divinitate jertfa nu ar fi avut sens, e adormit aparent pentru totdeauna, iar Fecioara Maria, mama tuturor mamelor, își trăiește surd tragedia vieții. Maria Magdalena, restaurată în urma distrugerii, și-a pierdut expresia originală, pare detașată, încremenită. Când am găsit-o pe Pieta Bandini, eram aproape singură în muzeu și singură în încăperea unde ea este expusă. Nu am putut să o privesc altfel decât în tăcere. Abia după o lungă perioadă de contemplare, am găsit puterea să mă desprind și să o fixez pe retina aparatului de fotografiat, având în permanență impresia intruziunii într-un moment mistic intens, etern, pe care Michelangelo, cumva, l-a văzut cu adâncul sufletului și i-a dat viață în interiorul blocului de marmură.

Michelangelo Buonarotti, Pieta Bandini, Muzeul Domului din Florența

Mai există câteva cadopere ale marelui maestru renascentist în Florența. De exemplu, pe undeva, printre străduțele dintre Dom și Signoria, se află Il Bargello, fabulosul muzeu de sculptură fiorentină. Aici îl găsim pe Brutus, simbolul luptei împotriva tiraniei, și pe ireverențiosul Bacchus, cu zâmbetul său ironic în colțul gurii și trupul senzual și lasciv, alături de Tondo Pitti, un basorelief cu Madonna și pruncul, din perioada de tinerețe. Sau lângă Basilica Santa Croce se află muzeul dedicat lui Michelangelo de nepotul său, unde găsim Madonna cu scara și Bătălia Centaurilor, primele basoreliefuri care anunță geniul de mai târziu. Dar cumva axa lumii se construiește între aceste trei puncte fixe, iar Florența își întregește sensul prin modul în care le păstrează cu autenticitate și în care ți le dezvăluie, ajutându-te să înțelegi. Arta, marea artă a lui Michelangelo, e întotdeauna însoțită de credință și de Dumnezeire. Altfel, nimic nu ar fi posibil.

Viața ca un spectacol

Pentru mine, una dintre laturile cele mai fascinante ale călătoriilor este interacțiunea umană. Întâlnești și observi, intuiești povești și legi conexiuni improbabile și efemere, dar a căror amprentă durează toată viața.

Mă aflam la un moment dat la o superbă vilă Medici, La Petraia, într-o suburbie a Florenței. Întâmplarea a făcut să vizitez vila alături de încă alte patru femei: o polițistă, în vârstă de vreo 50 de ani, italiană, prietena ei din studenție, elvețiană, casnică, o tânără studentă la arte vizuale, tot italiană, și custodele vilei, care ne-a însoțit, dar ne-a oferit și explicații.

Polițista, energică, mama unui băiat care își căuta încă drumul în viață, conducea micul nostru grup în periplul prin încăperile vilei. Ghida o însoțea. Studenta și cu mine fotografiam consecvent fiecare cotlon, iar elvețiana admira bogățiile spațiului în care ne aflam. Nu aceasta este însă esența.

În călătoriile mele, m-a surprins de fiecare dată modul în care femeile din această țară leagă aproape imediat o conexiune reală, profundă, între ele, dar și cu alte femei străine. Comunicare se desfășoară pe un canal aparte, cel profund feminin, al intereselor, temerilor, viselor și realităților pe care le trăiesc toate femeile din lume. Am legat astfel, aproape imediat, o conversație care ne-a dus de la zbuciumul unei mame pentru a asigura copilului ei un viitor mai bun, la realitatea economică și socială din Italia, la călătoriile pe care avem nevoie să le facem singure, la problema avortului și viziunea asupra acestui subiect dureros într-o țară catolică și, în final, la trecut și la viitor, la iubire și copii. Ne-am despărțit așa cum se despart prietenii buni, fără să stabilim o viitoare întâlnire, cu sufletul plin de bucurie. În minte mi-a rămas, adânc, ceea ce exclama polițista, trecând dintr-o încăpere în alta a vilei: „Mamma mia, che spettacolo!”

Și astfel este și viața noastră: un spectacol. Unii suntem și actori și spectatori, alții repetă continuu, perfecționând permanent, corectând, ajustând, niciodată pe scena propriei lor vieți, niciodată personaje. Alții preferă să rămână doar spectatori, detașați și confortabili, la adăpost de critici și de trăiri, de lacrimi și zâmbete, aplaudând conștiincios sau comentând depreciativ actorii care aproape întotdeauna exagerează. E un spectacol luxuriant, palpitant, de care ne încăpățânăm să ne ținem la adăpost, să nu cumva să suferim, să nu cumva să ne rănim, și ne complacem în amorțeala comodă a rutinei.

Ne temem de ceilalți, le dorim aprecierile, ne privim cu nesaț prin ochii lor și uităm să ne căutăm pe noi înșine, fascinați dar și îngroziți de spectacolul pe care îl interpretează alții. Alergăm să prindem locurile cele mai bune, cu cele mai multe avantaje și uităm că cel mai bine se vede totul….de pe scenă.

La Petraia. Salonul de bal