Poveste despre artă, putere și Albert Camus

Săptămâna care se încheie a fost una dificilă pentru mine. Vești triste și îngrijorări pentru prieteni bolnavi m-au măcinat și m-au făcut să îmi pierd somnul câteva nopți la rând. M-am gândit îndelung la frica și tristețea care ne înconjoară. Și la modul cum reacționăm, și la ceea ce va urma. La cum amplificăm sau nu, sau refuzăm, sau acceptăm. La ce facem cu toată avalanșa de informație. Mi-am amintit de un text care mie îmi place foarte mult, și pe care l-am citit și recitit de mai multe ori, descoperind de fiecare dată conotații noi.

Pe 28 martie 1946, scriitorul francez Albert Camus ținea o prelegere în Statele Unite ale Americii despre ceea ce se întâmpla în Franța și în întreaga Europă după încheierea celei de-a doua conflagrații mondiale. Textul, intitulat La crise de l’homme (Criza omului), povestește despre criza unei generații, în fapt, criza întregii umanități. Iar paragrafele care mi se par dureros de reale și de prezente, acum, în perioada prin care trecem cu toții, sunt acestea două:

Da. Există o criză a umanității, pentru că în lumea de astăzi putem să contemplăm moartea sau tortura unei ființe umane cu indiferență, cu îngrijorare prietenească, cu interes științific sau pur și simplu cu pasivitate.

Da. Există o criză a umanității. Pentru că uciderea unei persoane poate fi privită cu alte sentimente decât oroarea și revolta pe care ar trebui să le provoace. Pentru că suferința umană este acceptată ca o obligație oarecum plictisitoare, la fel cu procurarea de provizii sau cu statul la coadă pentru o bucată de unt.

Îndrăznesc să cred că recunoașteți o imagine familiară în ceea ce povestește marele scriitor despre Europa postbelică a acelor ani. Și locul de care îmi amintește această conferință și această perioadă, și procesarea acestei crize, este palatul Residenz din München.

Am fost la München pentru câteva zile, anul trecut. Mult prea puțin pentru acest oraș impresionant, cu oameni veseli și energici. Iar unul dintre muzeele care a lăsat o amprentă adâncă asupra mea a fost palatul Residenz. Nu am realizat atunci completa lui semnificație.

Reședință princiară și regală timp de nu mai puțin de 700 de ani, magnificul palat al prinților electori de Bavaria a fost distrus în procent de aproximativ 80% în timpul războiului mondial, de bombardamentele care au lovit cel de-al doilea oraș ca importanță din Reichul fascist. Acum 70 și ceva de ani, pentru o perspectivă temporală mai concretă. Puterea economică și rigoarea germană a început reconstrucția și restaurarea sa încă din 1953, proces de durată, încheiat parțial în 2003. Deschis astăzi publicului larg, palatul de reședință al celor mai puternici oameni din Bavaria se laudă că este unul dintre cele mai frumoase și mai mari palate-muzee din Germania. În același timp, el are o semnificație mult mai importantă și mai subtilă: cea a rezilienței și rezistenței umane, a capacității de a depăși orice obstacol și de a reface, din cenușă, ceea ce pare distrus pentru totdeauna.

Mai mult decât atât, marile sale saloane, refăcute după imagini și desene din cronici, adăpostesc colecțiile prețioase ale prinților electori și regilor Bavariei, care au reușit să fie salvate în timpul conflagrației. Impozanta sală Antiquarium, cu busturile sale grecești și romane, este restaurată până la cel mai mic detaliu. Saloanele prinților și principeselor sunt acoperite cu decorațiuni aurite și conțin în vitrinele luminate puternice obiecte de o frumusețe rară.

Sala Antiquarium
Colecția de busturi antice din Sala Antiquarium

În criza umanității lui Camus era vorba despre generația celor născuți în timpul primului război mondial. Crescuți într-o perioadă plină de zbucium și trecuți printr-o criză economică care a afectat întreaga lume, ei nu credeau în nimic și erau dornici să se revolte. Era, înainte de toate, o generație care inventa, amplifica și complica birocrația, pentru a ascunde și justifica absența căldurii și interacțiunii umane. Sună cunoscut?

În epoca în care ducii, prinții electori de Bavaria, mai târziu regi, au guvernat teritoriile de la sud de Dunăre, nu era nimic mai prețios ca interacțiunea umană. Fie ea beligerantă, ostilă sau prietenească, plină de iubire, sau chiar coordonată de ritualurile de credință, apropierea dintre oameni, dincolo de distanțe și interese de putere, era ceea ce mișca lumea. Viața era scurtă, plină de neprevăzut, concentrată pe nemurire prin ceea ce urmărea să lase moștenire și nu prin prelungirea călătoriei personale. Lucru care se reflecta în impresionantele colecții de obiecte de artă, de bijuterii, sculpturi din pietre semiprețioase, relicvarii, tapiserii și cabinete din palat. Arta era modul principal de a contura amprenta pe care urma să o lași asupra lumii.

Relicvarium din abanos, fildeș, cu rubine și pietre prețioase
Vas de cristal de stâncă cu ornamente din aur
Salonul de muzică
Palatul Residenz – ordine militare aparținând regilor Bavariei

Arta de astăzi se zbate să supraviețuiască. Transformată din dar al zeilor și simbol al puterii financiare în produs care trebuie vândut, cu marketing și toate cele aferente, și care, din păcate, nu produce suficient încât să se autosusțină, arta de astăzi iese în stradă ca să protesteze și să își justifice necesitatea prezenței sale în societate. Sau îndură acuzațiile directorilor înnebuniți din cauza suspendării spectacolelor. Când, de fapt, ea și slujitorii săi sunt primii pe care cei puternici ar trebui să îi pună la adăpost. Nu pentru că noi avem nevoie de ea pentru a fi întregi sufletește. Ci pentru că ei au nevoie de ea, pentru a-și arăta puterea. La fel cum toate colecțiile prețioase din Residenz au fost salvate, pentru că au fost puse la adăpost de bombardamentele devastatoare. Pentru ca Germania să își demonstreze puterea de a renaște și de a repara și de a merge înainte. De a depăși un trecut dureros. Astăzi, opere imense se închid pentru că nu își pot susține financiar activitatea, artiști sunt nevoiți să țină discursuri imploratoare pentru a-și asigura puțină protecție. În timp ce ducii, prinții electori și regii Bavariei au construit un teatru de operă la palat și colecționau tapiserii, mobilier și obiecte valoroase, pentru a-și demonstra puterea, rafinamentul, educația.

Într-o lume deconectată, mai ales fizic, în care învățăm cu greu să ne identificăm și să ne numim emoțiile, distribuim în realitatea virtuală în care evadăm, din când în când, câte un protest trist și amar al unui artist. Dar ne și revoltăm? Sau îl privim, cum spunea Camus, cu indiferență sau cu pasivitate? Până la urmă, există mai multe moduri de a ucide, nu-i așa?

În încheierea conferinței, Camus scrie o frază cheie:

Cei care spun sau scriu că scopul justifică mijloacele, cei care spun sau scriu că măreția se măsoară prin forță, sunt absolut responsabili pentru acumularea atroce de crime care desfigurează Europa actuală.

Puterea nu se măsoară prin forță, ci prin creație. Prin artă. München e doar unul dintre exemple. La fel de bine ar putea să fie Luvrul, National Gallery, Prado, Vaticanul, Uffizzi și toată Florența. Nu există putere în legi, măsuri și hotărâri, ci doar teamă, atâta timp cât ele nu sunt susținute și bazate pe compasiune. Chiar astăzi am văzut filmarea unui discurs ținut de un lord în Parlamentul englez pentru a susține muzicienii și artiștii. Ironia e că un astfel de discurs nu ar trebui să fie necesar. Ironia e că noi toți ar trebui să fim zguduiți de ceea ce se întâmplă cu arta în lume. Ironia e că ar trebui să pornim un uragan.

Și stau și mă întreb: care e, acum, adevărata criză a umanității? Camus vorbea în 1946 despre generația care trebuia să își asume reconstruirea valorilor morale ale unui întreg continent, după devastarea produsă de un război care a durat ani întregi și care a făcut milioane de victime. Sunt curioasă despre ce ar fi vorbit el astăzi. Sau anul viitor. Când mă voi întoarce la München și voi revedea, o știu deja, fabuloasa reședință a prinților electori de Bavaria.

Poveste despre ploaie, albastru și ceai

Am aflat încă de la începutul anului trecut de expoziția Brâncuși de la Bruxelles, care se deschidea pe 2 octombrie, și am știut, de când am auzit de ea, că voi ajunge acolo. Însă despre ea vă povestesc în alt articol. Când mă gândeam la această călătorie, mi-am propus, dintr-o dată, să mă duc și un pic până pe tărâmul Țărilor de Jos. De care v-am povestit că m-am îndrăgostit acum câțiva ani. Și deși îmi doream și încă îmi doresc să ajung să văd absolut toate locurile unde fabuloasele mori de vânt își înalță siluetele pe linia orizontului, în incursiunea de anul trecut am simțit impulsul irezistibil să explorez albastrul și toamna. Albastrul lui Vermeer și cel de la Delft. Toamna într-o țară unde „plouă de trei ori pe săptămână”.

Și da, a plouat. Mult și benefic și generos. Chestia foarte interesantă cu ploaia e că te obligă să faci lucruri neobișnuite. Fie să te contemplezi cu atenție – Oare chiar mă deranjează ploaia asta? Oare ar trebui să o iau la fugă și să nu privesc în jur? Fie să intri, fără să te gândești prea mult, într-un muzeu care ți se ivește în cale și să descoperi universul familiei olandeze din secolul XIX. Fie să te bucuri, în completă și deplină singurătate, de privilegiul unui ceai cu tine însăți. Sau chiar de șansa de a fi singură într-un muzeu.

Deja știți că ador muzeele de artă și că mă fascinează maeștrii olandezi. Iar când am aflat că Fata cu cercelul de perlă e la Haga, am înțeles că ea este unul dintre obiectivele călătoriei mele. Ceea ce poate nu v-am spus încă, este faptul că îmi plac muzeele dimineața devreme. Astfel încât am intrat în Mauritshuis chiar când și-a deschis porțile, împreună cu, poate, încă cinci persoane. Ploaia începuse deja să cadă pe străzile din Haga, care se trezeau încet la viață. Alături de un pescăruș care aștepta răbdător să îl fotografiez și să capete, probabil, ceva de mâcare.

Dimineața, în marile muzee, se întâmplă un fenomen aparte. Pentru că înainte să năvălească grupurile de turiști, cu ghid și explicații multe și opriri prelungi în fața anumitor tablouri, poți să guști plăcerea de a avea toată acea artă doar pentru tine. Și, poate, să legi o conversație cu un complet necunoscut, american poate, despre cromatica portretelor lui Rembrandt. Și să îi povestești cum tocmai ai văzut la Prado o expoziție despre portretele maeștrilor olandezi și Velazquez. Și să admiri, în deplină tăcere, Lecția de anatomie a lui Rembrandt. Și tulburătoarea Fată cu cercelul de perlă a lui Vermeer, bineînțeles. Să asculți scârțâitul parchetului și felul cum traversa de mochetă amortizează zgomotul pașilor tăi. Să simți în nări mirosul lambriurilor de lemn și al tapetului de mătase, să inspiri aerul cu umiditate perfectă. Să te întâlnești cu o doamnă în vârstă care să îți împărtășească faptul că și ei îi place muzeul acesta la prima oră a dimineții, când se poate bucura pe îndelete de emoțiile pânzelor. În aceste întâlniri scurte, în care nu schimbi nume, numere de telefon sau adrese, regăsești, caldă și confortabilă, nevoia umană de interacțiune. De a împărtăși frumusețea care se cuibărește în sufletul tău atunci când privești pânze pictate acum sute de ani. Când accepți, cu uimire, că mesajul pictorului a ajuns până la tine, dincolo de timp.

Mauritshuis. Sala cu Lecția de anatomie de Rembrandt Harmensz van Rijn
Mauritshuis. Fata cu cercelul de perlă de Johannes Vermeer
Mauritshuis. Holul principal

Nu știu cât timp am stat la Mauritshuis. Nici nu e important, de altfel. Am plecat în momentul în care a început să se aglomereze. Iar când am ieșit, m-am îndreptat către Delft. Unde aveam o rezervare pentru a lua ceaiul la un vechi și renumit atelier de porțelanuri.

Ploaia care s-a pornit zilele trecute mi-a amintit de ploaia aceea din Delft. Vreme de Olanda se spune pe acolo. Iar ploaia asta m-a îndemnat, pentru că mai aveam timp suficient până la ceai, să mă opresc mai întâi la un muzeu, în speranța de a mă adăposti și de a mă usca puțin.

Dacă o să vă spun numele lui Paul Tetar van Elven, cu siguranță nu îl veți reține prea mult timp. Nu a avut, acest domn van Elven, vreo contribuție marcantă la istoria, mare sau mică, a destinelor omenești din secolele trecute. A fost doar un om obișnuit, iubitor de frumos, colecționar de porțelanuri, pictor și copiator, cum era pe atunci moda, al marilor maeștri olandezi. Însă domnul van Elven era un olandez tipic, și, pentru că, acolo, individul își găsește sensul prin ceea ce aduce el comunității, în momentul în care și-a simțit sfârșitul aproape, și-a donat casa și toate colecțiile din ea orașului Delft, pentru a o transforma în muzeu.

Astăzi, turiștii străini sunt puțini în casa domnului Paul Tetar, și nobilele doamne în vârstă care au grijă de ea vorbesc puțină engleză. Nici site-ul nu are o altă versiune decât cea în limba Țărilor de Jos. Însă bucuria lor, când intri, zâmbetul deschis și mândria cu care îți povestesc despre proprietarul casei, atmosfera intimă din salon, biroul în care pare că până mai ieri s-a făcut focul în șemineul mare, transformă experiența într-un moment suspendat în timp. Nu știu cât am stat acolo. Știu că m-am bucurat cât am putut de mult de căldura interiorului. De culori, de lumina colecțiilor, de amprenta umană încă prezentă. Mi-am imaginat bucuria colecționarului când aducea acasă o nouă achiziție, concentrarea pictorului la realizarea comenzilor, căldura căminului care îl aștepta când revenea din călătorii, momentele lui de liniște, poate după cină, în salonul de jos.

Toată după-amiaza aceea în Delft încă mi se pare ireală și suspendată într-un vis. Și încă mă face să zâmbesc.

Pentru că atunci când am ajuns la atelierul de porțelanuri, pentru a lua ceaiul, udă de ploaia care nu mai contenea, înăuntru era cald și bine, și mirosea a vanilie și a scorțișoară. Eram singură pe terasa închisă unde era pregătit ceaiul meu, iar telefonul mi se descărcase pe jumătate. Și pentru că singura priză era la bar, am câștigat, dintr-o dată, imensul privilegiu de a mă afla în propria mea companie. Nu știu să vă spun dacă aroma rooibos-ului, pe care nu o voi uita niciodată, condimentele din prăjiturelele de pe platouri, albastrul porțelanului sau sunetul ploii de afară sunt cele care mi-au fixat în memorie acest moment. În care zâmbeam pentru că era cald și bine în interiorul meu. În care nu mă uitam la ceas și nu îmi făceam liste în gând. În care puteam să îmi amintesc de tăcerea din Mauritshuis de dimineață. În care puteam să păstrez tăcerea și în mine.

Ceaiul la Royal Delft

E curios, nu-i așa, cum călătorim la mulți kilometri depărtare pentru a găsi liniștea din noi. Cum avem nevoie de lucruri atât de simple pentru a ne regăsi și a ne realinia. Ca un ceai, puțină ploaie și puțin albastru.

După-amiaza mea târzie de toamnă s-a încheiat la Delft cu un apus de soare care m-a fermecat pentru totdeauna. Ploaia se oprise când am terminat ceaiul și m-am îndreptat alene către stația de tramvai care mă ducea la Haga și, mai departe, către hotel. Și am rămas cu apusul acela de soare și cu nuanțele cerului în inimă și în suflet mult timp după aceea. Și cu ritmul după-amiezii de turist prin Țările de Jos, în care timpul se măsoară în cești de ceai delicat ca o metaforă și prăjiturele mici, cu gust de Orient. Și în care albastrul tablourilor lui Vermeer se declină, către seară, în mii de nuanțe dintr-o paletă magică. De câte ori povestesc despre Olanda, am în minte, ca o madlenă, vorba prietenei mele Claudia, această toamnă. Cu ploaie și cu foarte multe culori. Și cu foarte multă liniște.

Poveste despre trecut. Grecia

De vreo săptămână mă bântuie versurile cu care începe Iliada:

„Cântă zeiță mânia ce-aprinse pe Ahil Peleianul,
Patima crudă ce-Aheilor mii de amaruri aduse…”

Și încerc din greu să rememorez călătoria mea prin Grecia. Nu e că nu îmi amintesc. Doar că nu știu cum să o povestesc. Pentru că poveștile sunt mai greu de descoperit în țara asta.

Când traversezi cu ferryboat-ul către insulele Greciei, dimineața devreme, zeii olimpieni, aflați în cine știe ce refugiu ascuns, se distrează uneori să îți arunce câte o rază prin deschizătura norilor, sau să se uite curioși către ciudatele nave care traversează cu greu marea, supraîncărcate cu turiști și mașini.

Traversare cu ferryboat-ul
Traversarea către insula Aegina

Grecia de astăzi e departe de Ellada magică a Iliadei, a aheilor și troienilor, a lui Homer, Socrate, Platon și Praxiteles. Grecia vacanțelor noastre de vară, a plajelor întinse și a apelor infinit de albastre, are coloanele zvelte măcinate de trecerea timpului, iar culorile frescelor pot fi văzute doar la lumina neonului. Trista cetate Mycene, cu zidurile împrăștiate în cele patru zări, și-a donat demult fabulosul său tezaur muzeelor din Atena. Colina Acropole îndură, cu calmul mileniilor, hoardele de turiști, știindu-și delicatele cariatide la adăpost în alte muzee și viitorul în mâna zeiței înțelepciunii. Nimfele nu se mai ascund după migdalii plini de rod în noiembrie, iar zeii nu mai fac incursiuni impulsive pe sub portocalii grei de fructe, după vreo muritoare imprudentă.

Erechteion

M-am plimbat prin Grecia la un început de noiembrie, acum doi ani. Și i-am admirat livezile de migdali și portocali în pârg, soarele blând de amiază și aerul sărat al Mediteranei. Și mi-am amintit, fără să vreau, de Troia, de Ahile și Ulisse și de războaiele nesfârșite ale zeilor.

Chiar dacă Olimpul de astăzi e mut, colinele uscate și aride ale insulelor, meteorele spectaculoase, peisajele care se deschid dintr-o dată în fața privirii, toate sunt ca o incantație ritualică, tăcută, către îndurarea zeilor pentru încă o zi și încă o recoltă. „Cântă, zeiță…”

De la mănăstirile de la Meteora, până la Mycene, Acropolis și Aegina am parcurs Grecia cu ajutorul agenției mele preferate. Și m-am aventurat, pe una dintre insule, să pătrund dincolo de ceea ce grecii pun frumos în vitrina de expoziție pentru turiști, și am pornit, singură, inițial doar să explorez puțin. Aveam să fiu surprinsă. La mică distanță de biserica Sfântului Nectarie Taumaturgul, pe insula fisticului, Aegina, se află ruinele cetății Paleachora, orașul vechi al insulei, capitala ei timp de mai bine de un mileniu. Tot ce mai rămâne, astăzi, din ea, sunt 70 de biserici, datând în principal din Evul Mediu, din care 33 sunt deschise pentru credincioși. Nu e însă aproape nimeni pe dealul cetății. Nu știe niciunul dintre turiștii dornici de relaxare de locul acesta unde liniștea e absolută, și de unde se vede aproape întreaga insulă. E pierdută aproape pentru totdeauna istoria lui, așa cum e pierdută pentru eternitate și Troia și soarta adevărată a lui Agamemnon. Nu e pe nicio listă celebră, nu e înconjurat de eternele suveniruri de origine îndoielnică. Lăsat sub cerul liber al istoriei, orașul își urmează drumul firesc către dispariție. La fel cum e și soarta tuturor celor pe care Iliada îi cântă cu venerație.

Biserica Sf. Ioan Teologul, Paleachora
Biserică din situl Paleachora

Am petrecut pe dealul Paleachorei aproape două ore, urcând și coborând, intrând și fotografiind. Privind în jur. Sentimentul că sunt în afara timpului m-a urmărit, extrem de puternic, și sentimentul că mă aflu la un capăt de lume. Și, probabil, chiar așa și era. Mă aflam la sfârșitul unei lumi, la sfârșitul unui timp care nu se va mai întoarce niciodată. Cetatea Paleachorei a rezistat nenumăratelor atacuri sarazine, pe tot parcursul Evului Mediu și al modernității, pentru că sunt de-abia 200 de ani de când locuitorii ei au părăsit-o pentru a-și construi portul la malul mării. Dar nimeni nu mai are timp pentru trecut. Iar tăcerea și misterul ei mi-au lăsat o amprentă profundă în memorie, pe care nu am uitat-o până astăzi. Coborând și urcând pe potecile ei prăfuite mi-am amintit, dintr-o dată de goana neobosită a lui Ahile după nemurire. Și a noastră, a tuturor, nu-i așa?

„Suflete multe viteze trimise pe lumea cealaltă,
Trupul făcându-le hrană la câni și la feluri de păsări
și împlinită fu voia lui Zeus, de când Agamemnon,
Craiul născut din Atreu, și dumnezeiescul Ahile
S-au dezbinat după cearta ce fuse-ntre dânșii iscată.”

În praful Paleachorei stau visele locuitorilor, durerile și suferințele lor, uitate pentru totdeauna. Și pe tot parcursul excursiei m-a tulburat misterul acestui loc complet părăsit. M-a făcut să mă gândesc și mai departe, la soarta unei țări, cândva leagănul civilizației pe care o trăim astăzi, acum redusă doar la plajele ei și la puritatea valurilor apelor sale albastre. Unde e Grecia de altădată? Unde e Ellada?

Grecia e, poate, țara mănăstirilor așezate în locuri inaccesibile, a atelierelor de icoane și a pelerinajelor pline de credință. Iar civilizația helenistică pe care Alexandru a dus-o până în exotica Persie o găsești doar în tine când peripatetizezi, fără să o știi, fără să știi măcar ce înseamnă, cu vreun prieten bun, fugind, anacronic și desuet, de viteza prezentului. Doar măștile de aur din Muzeul de Istorie elen mai păstrează trăsăturile regilor fără nume din Mycene, pentru că știința încă nu i-a dat lui Agamemnon un chip, sau chiar dreptul la viață, în timp ce, în vitrine, șirurile întregi de bijuterii de aur amintesc forma brațelor frumoaselor femei ce le vor fi purtat. Să fi fost oare și Elena războiului troian printre ele? A trecut atât de mult timp, și atât de multe greutăți peste ele, încât nimeni nu mai știe povestea lor. Pietrele surde și mute ale siturilor arheologice, praful dealurilor, vântul din pânzele pescarilor, doar ele ar putea să te îndrume pe urmele marilor dispăruți. Nici măcar muzica nu se mai păstrează.

Mască și armură de rege, din tezaurul micenian, secolul XVI î. Hr.
Bijuterii din tezaurul micenian. Muzeul de Istorie din Atena

Aceasta e, poate, și povestea Greciei: una despre uitare. A unei istorii care a dat naștere societății umane, așa cum arată ea astăzi. Imperfectă, dar perfectibilă la nesfârșit. Păstrându-l pe Aristotel măcar în gândire, dacă nu în amprenta pământului. Grecia e astăzi despre vacanță și despre soare, despre nisip și albastrul mării, despre odihna hedonistă a Europei istovite de galopul productiv al anului de muncă. Nimeni nu vine în Paleachora să admire zidurile dărâmate ale unei civilizații dispărute. Nimeni nu caută urmele pașilor lui Ahile. Nemurirea pe care a vânat-o cu atâta ardoare i-o dă doar neobositul Homer, care își cântă pentru eternitate versurile în aerul nopții luminate de templele de pe colina Acropolelui. Nici Ulisse, nici troienii nu mai trezesc imaginația generațiilor care privesc constant către viitor și care se afundă în tehnologie. Troia a căzut pentru totdeauna. Focul timpului e mai puternic decât focul aheilor, și distruge mai temeinic.

În fiecare seară, între templele mărețe de pe Acropole și zecile de baruri de pe acoperișurile din jur, în aerul nopții ateniene, răsună râsul lui Bacchus și al lui Zeus, imuni la lipsa ceremoniilor din ruinele lăcașurilor de altădată. Căci jertfe li se fac destule. Însă pentru Paleachora, Menelau și Agamemnon, Ahile și Ulisse rămânem să ne luptăm noi, cei de rând. Noi, călătorii. Cei care credem cu tărie că cea mai de preț avuție este amintirea.

Florența

Sunt doi ani de când am fost la Florența. Încă nu știu ce să scriu despre ea și cum să vă povestesc experiența. M-am uitat zilele astea prin pozele de atunci, căutând firul roșu al poveștii, și ceea ce mi-am amintit, cu o claritate deosebită, e lumina aceea incredibilă din Toscana. Soarele răsare și apune altfel în Florența, și nu e doar modul cum razele lui se reflectă de pe unghiurile și curbele sculpturilor cu care te întâlnești peste tot.

Am stat o săptămână în Florența, pentru că nu am reușit să mă desprind să mă duc și în celelalte orașe din zonă, la Siena sau la Pisa. Simțeam că e mai mult în ea, simțeam că am nevoie să merg în profunzime, să pătrund dincolo de muzee și de giganticele galerii de artă. Nu știu dacă am reușit. Este, în continuare, unul dintre orașele în care îmi doresc să revin, pentru că știu că e și mai mult acolo decât am reușit să descopăr la prima întâlnire. Încă am vie și puternică în suflet avalanșa de artă, de maeștri ai trecutului, de la Fra Filippo Lippi la Brunelleschi. Încă are un impact extrem de puternic asupra mea imaginea asta, prima pe care am văzut-o atunci, la început de octombrie, făcând la dreapta sau la stânga de pe o străduță lăturalnică.

Poate că asta ar trebui să vă spun, că Florența e plină de imagini spectaculoase, și nu mă refer la cele imortalizate pe pânză, în uleiuri prețioase. Conducătorii ei, imens de bogați, unii chiar extraordinar de cultivați și inteligenți, și-au dorit să își trăiască întreaga viață într-o operă de artă. Și au reușit. Orașul e construit cum astăzi, din păcate, am uitat. Orașul, cel vechi, e gândit astfel încât să îți fie sprijin și companion prin periplul gândurilor zilnice, să te încânte cu un palat transformat în muzeu, îngrămădit între casele impunătoare ale vechii nobilimi, între o catedrală și o piațetă minusculă, unde, brusc, simți lumina soarelui din nou și tabloul e întregit de albastrul incredibil al înalturilor. Cum poți să mergi într-un asemenea oraș? Nu îmi mai amintesc serile în care ajungeam probabil obosită crunt la apartamentul unde am stat, încă nesătulă de artă și de mers prin măruntaiele lui.

Mi-am luat un card pentru vizitat muzee, de genul celor care există cam peste tot, ca să te scutească de timpul pierdut pe la ghișee și cozi. Și trei zile, cât era valabil, am trăit în muzee. N-aș ști să vă spun dacă am mâncat, sau dacă am băut apă. Nu știu dacă aveam, dacă simțeam nevoia. Eram scufundată în frumusețe. Ați trăit vreodată senzația pe care o simți în fața unui lucru, a unei persoane, a unui peisaj atât de frumos, încât mintea și sufletul nu se pot coordona să articuleze cuvinte?

A patra zi m-am trezit epuizată. La capătul puterilor, după maratonul muzeelor. Și mi-am spus că e momentul să privesc oamenii. Care erau, de altfel, mulți în acel octombrie, la Florența. Peste tot, pe străzi, în muzee, la restaurante. E un lux, în aceste mari metropole, să poți să privești doar oamenii.

M-am plimbat fără țintă pe străzi. M-am dus pe Ponte Vecchio și mi-am dat seama că motivul pentru care e extraordinar, dincolo de istoria lui de mai multe secole, e felul cum arată Arno și Florența când ești exact în mijlocul lui. Fără cuvinte. Nu s-au inventat încă.

Am văzut magazine și anticariate, am intrat în pizzerii și librării. Și am intrat, nu aș ști să vă spun de ce, într-un restaurant care nu părea extraordinar de la prima privire, și în care nu era, de altfel, nimeni. Din stradă, se vedea un coridor îngust, care trecea pe lângă o vitrină unde cred că erau expuse câteva deserturi. Dar am înaintat. Mi-era foame și sete. Și am ajuns aici.

Cunoașteți bucuria de a lua masa singură, într-un loc simplu, dar primitor, privind și observând una dintre emblemele lumii de aproape? Aceasta este una dintre amintirile acelea care se gravează altfel decât celelalte pe tăblițele inimii. Felul cum sunetul părea să nu se propage aproape deloc în spațiul acela mic și intim, aerul amiezii, florile, gustul parmezanului. Era mult prea devreme pentru prânzul italian, astfel încât m-am bucurat în deplină liniște de acest loc magic. Am privit îndelung la Ponte Vecchio, la zidurile sale șubrezite, la geamurile afectate de trecerea timpului, și m-am gândit „Doamne, dacă ar putea vorbi!” Mi-am dat seama cum rezistă în picioare datorită grijii localnicilor față de el, față de trecutul lor glorios, datorită celor care rămân după ce valurile de turiști pleacă, sau intră și ele în somnul hibernal al extrasezonului.

Toată lumea știe că, în Italia, pizza, pastele și înghețata sunt emblematice. Nu ai gustat pizza, nu știi ce gust trebuie să aibă pastele sau înghețata adevărată până ce nu ajungi acolo. Dar ceea ce mi-am dorit și mai mult decât să gust ceea ce gustă fiorentinii a fost să întrezăresc măcar o umbră din trecutul lor. Și m-am îndreptat către casele unde nu stă nimeni. Nu, nu acelea abandonate. Casele muzeu.

Casa Martelli

Peste tot pe unde am călătorit am găsit aceste case care păstrează, ca niște capsule anacronice, atmosfera trecutului, încăpățânându-se să rămână, la fel ca orice bătrân de pe suprafața pământului, fidele timpului care s-a scurs și stăpânilor care nu se vor mai întoarce niciodată. În aceste case, nu vor răsuna râsetele de copii prea des și nu va mirosi a pâine proaspăt coaptă. Ele își caută în adâncuri, sub stratul subțire de praf și în strălucirile mute ale candelabrelor, poveștile minunate ale vremurilor când râsetele și ritmurile muzicii le făceau să vibreze. Sunt mai multe în Florența. Sunt peste tot, de altfel. Și tristețea lor, singurătatea lor pare să se învioreze puțin când le descoperă vreun turist dornic să vadă dincolo de spectaculoasele focuri de artificii ale galeriilor de artă gemând de capodopere ilustre. Nu sunt case cunoscute. Nu au stat aici nume importante ale istoriei. Însă între zidurile lor pictate, între draperiile ferestrelor, mătăsurile scaunelor și sclipirile candelabrelor de Murano s-au petrecut dramele esențiale ale vieții fiorentine de acum sute de ani. Oamenii care au trăit nu au fost oameni de rând, ci stâlpi puternici ai trecutului. Dar istoria, crudă ca întotdeauna, și fidelă crezului că oamenii obișnuiți nu mișcă marile rotițe ale schimbării, nu i-a reținut.

Casa Martelli
Casa Martelli
Villa La Petraia

Și pășind pe podelele de terracotta, privind scaunele pe care nu se va mai așeza nimeni niciodată și draperiile pe care nimeni nu le va mai da la o parte pentru a intra lumina soarelui, găsești aici, în aceste case, Florența cea vie, cea care iubește în continuare, cea care suferă, cea care poate, cumva, să aducă armonie între smartphone-ul de ultimă generație, la care tocmai se desfășoară o dramă sentimentală, și zidurile catedralelor. Cum e posibil?

Acceptarea e probabil cel mai important cuvânt al Florenței. Arta ei fabuloasă nu ar fi existat dacă marii potentați care au guvernat-o nu ar fi știut să facă politică, într-o Italie dominată de rivalitățile dintre familii și râvna pentru atotputernicul Scaun Papal. Iar fiorentinii Medici au învățat repede că ceea ce mișcă istoria sunt banii. Abili, versatili, ei au transformat Florența în capitală, prin acceptarea orgoliilor rivalilor lor, și îmblânzirea lor cu artă, vin și opulență.

Palatul Pitti

Dar Medici nu ar fi existat fără ceilalți. Fără gonfalonierul Martelli, de exemplu. Fără Ponte Vecchio. Fără vilele cocoțate pe dealurile din împrejurimi, cu grădini pline de lavandă. Fără iubirea și suferința femeilor ascunse în spatele persienelor. Și astăzi, când rivalitățile s-au stins, când Sfântul Scaun nu mai poate fi cucerit cu vârful spadei, când lumea se învârte după un alt puls, nimeni nu și-ar mai aminti de Medici, dacă nu ar fi Michelangelo. Și Florența. Și noi, călătorii prin timp.

Villa La Petraia

Ce mai e de văzut în Florența, în afară de muzee? O lume. O viață fremătând. O inimă, formată din zecile de mii de inimi fiorentine care au transformat acest oraș în cel mai frumos oraș din lume. Unde până și călugării budiști vin să admire bogățiile fabuloase ale bătrânei doamne, din cel mai faimos loc pentru fotografii.

Încă nu știu dacă aceasta este povestea completă a zilelor mele de octombrie la Florența. Cineva spunea, la un moment dat, că facem fiecare călătorie de trei ori: o dată când ne pregătim și ne documentăm pentru ea, o dată când o facem cu adevărat și a treia oară când ne reamintim. Cred că o parte din mine încă mai e în Florența, plimbându-se pe străzile acelea atât de speciale, între clădirile impunătoare. Și mai cred că această parte mă va aștepta acolo până ce mă voi reîntoarce, pentru a-mi întregi călătoria și a descoperi până la capăt povestea celui mai frumos oraș din lume.

Sevilla! Și inima mea cântă

Uneori, când simți că începi să te cufunzi în monotonia ritmului care te înconjoară și că nu reușești să îți mai distingi chipul și sufletul din marea de chipuri și suflete care se mișcă în aceeași cadență zilnică, trebuie să pleci în Spania. De ce tocmai în Spania? Simplu. Pentru că acolo îți găsești castelele construite demult, din vise și speranțe, un pic dărâmate de seriozitatea trecerii anilor sau poate, cine știe, încă în picioare, printr-un miracol, dar și pentru că acolo intri într-un timp care curge altfel, dilatat, din cauza soarelui leneș de amiază. Acolo, în răcoarea și susurul necontenit al fântânilor din curțile interioare, la umbra portocalilor și palmierilor, începi să îți redescoperi felul în care îți funcționează mintea și îți amintești cum e să îți asculți inima.

În Sevilla, oamenii sunt simpli și direcți, viața e dulce și nimeni nu se grăbește nicăieri niciodată. Pe străzile răcoroase, dimineața, s-ar putea să te găsești numai tu, turist nerăbdător cu liste lungi de obiective, și câțiva sevillani care se îndreaptă alene spre serviciu, după ce și-au băut cafeaua în barurile liniștite, deja deschise. În Sevilla, pâinea prăjită seamănă cu sufletul tău, cald și moale pe dinăuntru și aromat și puțin ars pe dinafară și merge de minune cu curgerea tihnită a minutelor în care îți bei cafeaua.

Dimineață în Sevilla
Dimineață în Sevilla

Primul lucru care te lovește, pe tine, turist european supra- și ultracivilizat, e faptul că felul de mâncare specific, pe care îl găsești pe mai toate meniurile, ca o declarație de credință și loialitate, e unul convivial, care se face și se mănâncă în comunitate. Și guști paella cu neîncredere, de parcă orezul ar fi sub așteptările tale rafinate de furnică agilă, care își dorește, când se oprește pentru o clipă efemeră din veșnica agoniseală, o experiență senzorială din cale afară de explozivă. Și ești siderat să descoperi că asta și primești: pentru că în Sevilla, experiențele senzoriale uluitoare sunt pentru toată lumea, pentru că nu numai oaspetele e special și merită să primească ceea ce e deosebit și specific și aparte. Fructele de mare îți aduc pe cerul gurii zumzetul oceanului, iar boabele galbene și aromate îți potolesc foamea după senzațional, vorbindu-ți despre Orient, despre deșert și lumi vrăjite. Marea e alături să îți poarte visele. Într-o zi normală, ca oricare alta, la orice restaurant sau cafenea. Și universul tău e zguduit din temelii.

Paella

În Sevilla, bărbații și femeile cântă, deopotrivă. Cântă și Carmen, cântă și Bărbierul. Pentru că pasiunea se traduce în același limbaj pentru ambele sexe, fără bariere impuse de conveniențe și fără limitări impuse de autorități artificiale, străine și uitate. Și în tânguirile lor, uneori aspre, dureroase, alteori pătrunzătoare și nemiloase, simți cum recunoști un cântec pe care nu l-ai mai auzit demult. Cântecul inimii tale. Cântecul despre adevăr și despre iubire. Despre cum dragostea e atotputernică. Despre dorul care te mistuie și despre cum să lupți ca să le aperi și să le păstrezi pe toate acestea. Acolo, în Sevilla, îți descoperi cadența pașilor, într-un dans pe care credeai că deja nu îl mai știi. Acolo, regulile societății din care vii devin neclare și confuze. Ritmul inimii e singurul care dictează. Te cufunzi, turist devenit visător, reîntors la matrițele ancestrale ale timpului care curge molcom, în senzații și sentimente. Refuzi să gândești. De ce ai face-o? Soarele răsare leneș la est. Palmierii zâmbesc. Portocalii îți bucură privirea cu inconfundabila culoare a fructelor amare. Bucuria te înconjoară.

Alcazar de Sevilla, grădini
Alcazar de Sevilla, Curtea domnițelor
Patio, vila Las Duenas

Bărbații cântă la chitară melodii focoase, sau mișcă viguros și neobosit din picioare și din șolduri în flamenco. Nu e nimic rușinos în a simți. Nu e nimic de ascuns în a-ți trăi sentimentele. Pasiunea și masculinitatea nu mai sunt divergente cu sensibilitatea și descoperi, cu mirare, că lumea în care trăiai e falsă, rece și dură, nemiloasă.

În Sevilla, femeile, reginele eterne, încredințează bărbaților exploratori misiuni aproape imposibile. De aici a plecat Columb, și Isabel o dată cu el. Tot aici s-au întors și au adus cu ei bogățiile și mirajul noilor Indii. Dacă femeia nu ar fi crezut până la capăt, nestrămutat, în visul bărbatului, toate acestea nu ar fi existat. Noi nu am fi existat. Dincolo de politici și de putere, de conveniențe sociale și identități mai mult sau mai puțin determinate, aici, femeia și bărbatul dansează același dans nemuritor, de secole. De la balcoanele din fier forjat, din spatele evantaielor și al chitărilor, sevillanii te urmăresc. Ce vei face, străine? Vei începe să cânți și să dansezi? Îți vei asculta, oare, cântecul inimii? Sau vei bifa lista și vei pleca mai departe?

Monumentul funerar dedicat lui Cristofor Columb în Catedrala Sfânta Maria din Sevilla
Evantai de chihlimbar, în Palatul Regal din Sevilla
Dansator de flamenco

În Sevilla, căutând mirajul Orientului, intri în castele cum nu există în altă parte a lumii. În ele te poți plimba în voie, fără țintă, rătăcind fără un traseu bine definit. Și fiecare colț după care îți schimbi direcția pașilor te surprinde. Pentru că arabescurile și ornamentele tavanelor și ale coloanelor curg ca într-o cascadă, iar fiecare curte, absolut fiecare, te întâmpină cu tăcerea înfiorată de susurul fântânilor. Șoptești fără să vrei în aceste curți și întorci capul, surprins, când în gândul tău se aude foșnetul unei rochii sau al unui condur, sau poate pașii gânditori ai vreunui rege. Ești pe un tărâm care aparține deja magiei. Cum au reușit maurii să cucerească o bucată din Europa îți poate povesti istoria, fără îndoială. Dar realitatea e acolo, în fața ochilor și a inimii tale. E magia boltelor și a caligrafiilor, a culorii și ceramicii, care pune stăpânire pe tine înainte să realizezi ce se întâmplă, de fapt. Și găsești, cumva, în ondulările nesfârșite ale arhitecturii mozarabe, motivul pentru care timpul și viața sunt altfel în această parte de lume.

Palatul Regal din Sevilla, Sala Ambasadorilor
Palatul Regal din Sevilla
Palatul Regal din Sevilla
Palatul Regal din Sevilla
Palatul Regal din Sevilla
Palatul Regal din Sevilla, Grădinile

Cum te vei întoarce la realitate, călătorule? Nu există alt drum decât înainte, până la capăt. Grădinile nesfârșite te primesc în răcoarea lor verde și te acceptă cu dragoste și înțelepciune. Să ieși? De ce? Aici e umbră și viață și liniște. Aici inima își găsește cântecul. Și inima mea cântă! Cântecul libertății, pe care l-a știut de la prima contracție. Cântecul iubirii. Cântecul pasiunii. Numai în Spania. Numai în Sevilla.

Alcazar de Sevilla, grădini
Alcazar de Sevilla, capela regelui Carlos al V-lea
Sevilla
Sevilla, vila Las Duenas
Sevilla

Adevărul despre Istanbul

Viața te dărâmă. Corpul sau mintea, din când în când, se decid să îți îndepărteze orice iluzie ai avea de control asupra propriei persoane și să te răstoarne, din senin, până în adâncimi la care nu credeai să ajungi vreodată. Cel mai adesea, ajungi înapoi doar lăsând timpul să repare stricăciunile și retrăgându-te în interior, ca un depanator încercat, ca să verifici fiecare supapă și fiecare conductă și să vezi ce n-a mers. Convalescența e o perioadă care poate dura și tot restul vieții. Momentele astea devin repere, totul se măsoară în „înainte” și „după” și, dacă ai noroc să le supraviețuiești, prin intermediul lor descoperi cine ești cu adevărat, nu cine ai fost antrenat să fii.

Astfel m-am trezit în Istanbul, acum trei ani. Nu știam cine sunt și de ce fac această călătorie. Nu vedeam decât drumul care se afla în fața mea. Nu citisem nimic despre oraș, nu știam nici măcar unde se află apartamentul unde stăteam față de obiectivele turistice.

Unde altundeva ai putea să te dezbraci de cine ai fost decât printre niște străini care nici măcar nu îți vorbesc limba, într-unul din cele mai aglomerate orașe din lume, și care nu așteaptă de la tine nimic altceva decât să le cumperi marfa sau să te așezi la masa lor? Unde altundeva ai putea lăsa la o parte tot ceea ce ai fost și tot ceea ce încă ești? Să rătăcești pe străzi abrupte cu mintea goală, cu sufletul gol sau să faci insolație sau să mănânci pește abia luat de pe grătar. Să simți culori și arome și lumină și să îți resetezi toți analizatorii, ca și cum te-ai naște din nou. Ce vrajă se înfiripă în acest oraș între străduțele înguste, magazinele mici și înghesuite, oamenii zâmbitori și palatele imense? Nu am găsit nici acum răspunsul.

Acum trei ani m-am rătăcit și am regăsit drumul, fără sa folosesc telefonul sau hărțile de vreun fel. Am zâmbit, mult și repetat. Am învățat să spun „mulțumesc”, la propriu, dar și la figurat. Am învățat că poți tot timpul să râzi, chiar și pe arșița cea mai puternică și uscată, pentru că știi că undeva ploaia așteaptă. Am învățat că trandafirii sunt nemuritori, chiar dacă faci insolație privindu-le splendoarea efemeră. Am învățat că nu trebuie neapărat să vorbești la fel ca străinul din fața ta pentru a te putea înțelege sau pentru a cere ajutor. Am descoperit că pot să merg mai departe decât îmi imaginam. Am descoperit că roșiile au alt gust sub soarele Istanbulului. Am ascultat cântecul muezinilor și i-am învățat cadența.

Am descoperit că în tăcerea catedralelor-muzee îți asculți cel mai bine vocea interioară și că cel mai bine înveți să mergi drept călcând cu tălpile goale pe covoarele moscheilor. Am intrat de două ori în muzee, năucită de frumusețe, de simplitate și de liniște, în ciuda hoardelor de turiști. Am admirat caligrafia Coranului, fără să știu că e caligrafie la început. Am intrat la întâmplare în restaurante și oamenii mi-au zâmbit și mi-au acordat atenție. Am descoperit despre mine că îmi place să încerc gusturi noi. Am învățat că am un ritm al meu, diferit și, totuși, congruent cu cel al lumii. Am făcut poze unui străin care era și el singur și am descoperit că oamenii sunt toți la fel. Am ascultat două familii de indieni care ciripeau veseli și entuziasmați și ei m-au privit și m-au adoptat, întrebându-mă dacă nu vreau să îmi facă ei o poză, pentru a o avea amintire. I-am povestit unui portorican despre București. Am învățat că lumea e mare doar dacă vrei tu să fie, căci altfel e mică și unită.

Am descoperit, cu fiecare zi care trecea sub soarele arzând că sunt altcineva decât credeam și că într-adevăr am mai multă putere decât credeam. Am învățat să mă bucur de culori. Mi-am dat seama, aproape imediat, că îmi doresc să repet această experiență, a călătoritului în mine. Mi-am adus aminte istoria pe care am învățat-o în liceu și pe care o credeam pierdută demult.

M-am întors după o săptămână și am descoperit că priveam altfel străzile și oamenii de acasă. Și am știut, cu o claritate incredibilă, care e următoarea mea destinație. Iar în timp ce mă acordam la zgomotele lumii mele, am înțeles că am început o altă viață, în care sunt mai aproape de cine sunt cu adevărat. Totul datorită călătoriei la Istanbul.

Cred că, în esență, este extrem de important cum pășești pe acest pământ diferit, de care ne leagă foarte mulți ani de istorie. Dacă te aștepți să găsești ruinele imperiului care poartă pentru noi încărcătură personală, ei bine, nu le vei găsi. Pentru că dacă Istanbulul a învățat ceva, el a învățat să se adapteze. Și să meargă înainte. Gândindu-mă acum la călătoria mea de acum trei ani, realizez că aceasta este lecția pe care am învățat-o acolo, printre ei. Dacă o țară poate să accepte pierderi uriașe de teritorii și de oameni, dacă un imperiu se poate prăbuși fără să lase în urmă doar tristețe, dezamăgire și deznădejde, dacă cei în fața cărora tremura în trecut întreaga Europă pot astăzi să zâmbească și să te întâmpine cu brațele și cu inima deschisă (bineînțeles, atâta timp cât și tu ai băierile portofelului deschise) atunci și eu pot merge înainte.

Parisul copilăriei mele

Copilăria mea s-a petrecut în jurul cărților. Și al pianului, desigur, dar am învățat să citesc înainte de a putea să cânt la pian, astfel încât cărțile au fost primele. Pentru că eu citeam, treptat, la fel au făcut și copiii vecinilor, partenerii mei de joacă și de vise, iar în scurt timp am ajuns să citim și să ne placă, mai mult sau mai puțin, aceleași cărți. Printre ele, desigur, autori francezi binecunoscuți: Alexandre Dumas, Paul Feval, Eugene Sue.

Așa am ajuns să cunosc Parisul: alături de muschetari, de regi, regine și cardinali, de revoluționari, de Danton, Marat și Robespierre, de spadasini, marchize, duci și conți, și de spiritul francez, neobosit, puțin ireverențios și întotdeauna elegant. Istoria Franței devenise, pentru noi, mai familiară decât istoria propriei țări. Pentru că aceea încă se scria.

A ajunge în Paris, așadar, la începutul lunii martie, a fost pentru mine ca o întoarcere în copilărie. Există, pentru fiecare dintre noi, sunt convinsă, locuri pe care le știm, le cunoaștem cu inima înainte de a le cunoaște cu ochii.

Parisul este, fără doar și poate, cel mai vizitat oraș din lume și cel despre care există cea mai mare cantitate de informație. Dar cred că pentru mine și pentru noi, copiii de atunci, Parisul va reprezenta mereu altceva. În ochii mei, va fi mereu orașul lui Richelieu și D’Artagnan, al lui Quasimodo, al gelosului și atotputernicului Soare, al lui Hemingway, al ghilotinei, al catacombelor și misterelor, locul în care puteam să evadăm și să ne simțim liberi.

Plimbându-mă pe străzi, m-am plimbat prin romanele copilăriei. Privindu-l din vârful turnurilor catedralei Notre-Dame a fost ca și cum, alături, Quasimodo îmi povestea despre dragostea lui. Balerinele lui Degas, dansatorii lui Toulouse-Lautrec, dejunurile pe iarbă ale lui Monet se încadrează perfect în acest tablou incongruent și epatant, al Parisului revoluționar și artistic.

Ce e de făcut în Paris: ei, bine, să mergi. Să mergi și să mergi. Aerul parizian se îmbibă în hainele și în părul tău după doar câțiva pași. Te vei opri la un bistro pentru o cafea și la o boulangerie pentru un croissant. Nu poți continua altfel. Te vei opri pe malul Senei, la buchiniști. Te vei opri să respiri, să simți: ai mai fost aici. Dincolo de războaie și revolte, fiecare dintre noi are mereu Parisul în inimă, e ceva genetic, irezistibil.

În Paris trebuie să ajungi, din când în când, ca o întoarcere în timp, să respiri, să trăiești, să iubești și să îți continui apoi viața din punctul în care ai lăsat-o, puțin mai bogat și puțin mai romantic, cu siguranță mai rebel, mai nobil și un pic mai disprețuitor față de micile tragedii ale zilelor tale. Pentru că Parisul a fost și a rămas „acel Paris”, indiferent de capriciile istoriei.

Am intrat în Luvru, da, dar doar pentru o (mult prea scurtă) clipă, pentru a le vedea pe cele trei femei fatale ale marilor epoci: Venus, Nike din Samotrace și Mona Lisa. Luvrul e o lume întreagă, e toată istoria artei și a lumii adunată și concentrată într-un glob care desfășoară 7 secole pe parcursul a 16 kilometri fabuloși, în care te rătăcești fără hartă. Nu m-am urcat în turn, pentru că mi s-a părut mult mai spectaculos să urc în turnurile Notre-Dame. Am tăcut și am respirat adânc la Atelierul lui Brâncuși. Am zâmbit și m-am înfiorat la Muzeul D’Orsay. Am plâns la operă, alături de o femeie pură, considerată din oficiu vinovată și depravată de către marea ei dragoste, doar pentru că asupra ei plutea o bănuială și doar pentru că trăia într-o perioadă în care femeile erau automat slabe și susceptibile de pierzanie.

Și m-am întors apoi, puțin mai zâmbitoare și mult mai bogată, la viața mea cea de toate zilele.


Cracovia – când avem nevoie de lecțiile istoriei

Polonia e despre renaștere și despre rezistență. Despre ceea ce înseamnă să fii liber.

Deși dragonul este animalul mitologic care bântuie prin folclorul polonez, după mine ar fi mai potrivită pasărea Phoenix ca simbol al acestui tărâm de poveste. Recunosc că până la această călătorie nu am știut că vreme de vreo 150 de ani, poate și mai bine, Polonia nu a existat pe harta Europei. Împărțită între Rusia, Prusia și Austro-Ungaria începând cu anul 1795 (da, chiar perioada glorioasă a revoluțiilor europene), Polonia a reapărut pentru scurt timp în 1918, pentru a fi din nou împărțită, în urma pactului Ribentropp-Molotov, între Germania nazistă și Rusia bolșevică până la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial. Aceasta e istoria de lângă noi, istoria unor vecini de care ne despart de-abia 450 de kilometri.

Și te aștepți să găsești ruinele fumegânde ale unei țări epuizate moral de lungul timp aflat sub stăpâniri străine și privirile rătăcite ale unui popor a cărui istorie aparține, în bună parte, altora. Nimic mai departe de adevăr. Polonia este în prezent a opta economie a Uniunii Europene, și una dintre cele mai dinamice, are 15 monumente UNESCO și a dat lumii întregi pe Ioan Paul al II-lea, Chopin, Wieniawski, Marie Curie (dublă laureată a premiului Nobel, pentru fizică și, respectiv, chimie) și Henryk Sinkiewicz (laureat al premiului Nobel pentru literatură), ca să enumerăm doar câțiva.

Polonezii au fost asupriți, înfometați, decimați și gazați, dar ne oferă, astăzi, celor ce vor să învețe, poate cea mai frumoasă lecție despre puterea de a rezista a spiritului uman și despre adânca înrădăcinare a sentimentului de apartenență la comunitate: patria nu e de pământ și de piatră, ci de sânge și dor.
Polonia e caldă și primitoare, cu oameni zâmbitori și glumeți, cu manufacturi spectaculoase și colorate, cu castele, catedrale și basme, și cu muzică peste tot, în restaurante și în piețe. Polonia e și prosperă, cu autostrăzi fabuloase în construcție, statiuni de ski fermecatoare, magazine cosmopolite și o organizare turistică ireproșabilă. Ritmul relaxat, oamenii cu inima deschisă te invită să revii iarăși și iarăși, să înveți despre speranță și iubire.

Călătoria mea în Cracovia s-a întâmplat într-un moment în care aveam nevoie să învăț că speranța există întotdeauna, și, mai ales, aveam nevoie să pun într-o perspectivă corectă întâmplările din viața mea. Nu puteam să aleg un loc mai bun pentru aceste lecții. Nu departe de Cracovia se află Oświęcim (sau pe numele său german, Auschwitz), gaura neagră a istoriei secolului XX și unul dintre memorialele cele mai cutremurătoare, dar și cele mai complete ale ororilor răutății absolute și criminale. Și aici este locul unde am învățat compasiunea. Ghizii polonezi îți explică fără niciun pic de ură sau resentiment detaliile. Nici măcar lacrimile nu vor să curgă. Doar tăcerea și tristețea te însoțesc și durerea, mereu durerea. Experiența vizitei este zguduitoare și lasă urme profunde, care sunt mult dincolo de forma concretă și săracă a cuvântului și imaginii.

Cracovia mi-a amintit că cea mai mare bogăție este cea a rădăcinilor din noi și că libertatea inimii este cea mai importantă dintre toate. Mi-am promis să revin în Polonia și o voi face, cu siguranță. A fost bine, a fost cald în suflet, a fost ca o revenire la axul principal, vertical al ființei mele. După mine, avem nevoie, din când în când, de reașezările astea pe coordonate. Atâtea influențe ne aruncă în atât de multe părți, că uneori ne pierdem nordul magnetic. Și rătăcim, prin noi și prin alții, și căutăm cu disperare vreo hartă uitată prin vreun colț de gând. Doar marile destine au puterea să te readucă la matcă. Noblețea și demnitatea lor, generozitatea cu care iartă, modestia cu care spun povestea mai departe, încăpățânarea cu care speră, toate acestea îți trasează drumul, unicul, singurul.

La intrarea în muzeul de la Auschwitz, cuvintele filosofului George Santayana: „Cei care nu își amintesc trecutul sunt condamnați să îl repete.” Și realizezi, după lacrimi și durere, că acesta e singurul mod de a merge mai departe.


Salina Wieliczka, monument UNESCO din 1978, cu o lungime însumată a galeriilor de peste 280 de km (traseul turistic totalizând doar 4 km) și o adâncime de 327 de metri.

Salina Wieliczka – altarul Catedralei (aici se oficiază ceremonii religioase deosebite și, în mod cu totul excepțional, cununii)
Salina Wieliczka – Catedrala
Cracovia- Sukiennice
Cracovia – Catedrala Sfânta Maria
Cracovia – Catedrala și Castelul Wavel
Cracovia – Dragonul Castelului Wavel
Catedrala Sfântul Mihail și Gavril
Orașul Vechi
Culorile artizanatului polonez
Chihlimbarul este una dintre principalele bogății ale Poloniei
Piata Centrala – Igor Mitoraj – Eros Bendato
Cartierul Evreiesc
„Bucătăria bunicii Malina” – doar un restaurant în Cracovia
Noapte de vis

Roma, matură și eternă

Sunt o sentimentală. Da, plâng la filme și la operă, și nu o dată mi-au dat lacrimile ascultând muzică clasică interpretată sublim. Mă atașez de oameni total, iremediabil, și de lucruri și amintiri, iar frumusețea și arta îmi umplu inima de bucurie și emoție. Fiind, așadar, sentimentală, pentru aniversarea mea de 40 de ani mi-am dorit să văd Roma. Era prima mea călătorie complet singură, unde totul era făcut de mine, de la rezervări pentru zbor și cazare, până la itinerar și muzee. Mi-a fost teamă puțin, recunosc. De orașul străin, de străzi, de necunoscut, dar mai mult mi-am dorit să o văd. Primul lucru pe care l-am făcut după ce am ajuns la cazare a fost să ies să mă plimb (cum aveam să fac de atunci în fiecare călătorie). Și recunosc, în momentul în care am ajuns în piața din fața catedralei San Pietro, mi-au dat lacrimile.

Simplul fapt de a reuși să ajung până acolo mi-a dat, dintr-o dată, o energie imensă și o bucurie atât de mare, cum nu mai simțisem de foarte mult timp. Și mi-am dat seama că ne cuibărim în rutina cea confortabilă și sigură și urmăm cu conștiinciozitate pașii predeterminați ai planului fiecărei zile, fără să ne dăm seama că, de fapt, ne ascundem în spatele siguranței oferite de predictibilitate și control, sacrificând fericirea, bucuria și uimirea pe care ți-o poate aduce pasul făcut dincolo de bariere. Mai mult, teama de necunoscut ne împiedică să avem atât de multe bucurii înălțătoare și să pierdem atât de multe momente de sărbătoare a ochilor, a sufletului și a minții, pentru simplul fapt că nu reușim să anticipăm în totalitate toate mișcările atunci când suntem într-un loc necunoscut, așa cum o facem când suntem acasă. Ne temem să suferim, ne temem să râdem și ne temem să plângem. În esență, ne este frică să trăim.

Am mers prin Roma timp de cinci zile cum nu credeam că aș putea vreodată să merg. Am ajuns la programări la muzee la timp (deși, privind în urmă, îmi dau seama că le-am făcut (un pic) inconștient) și mi-am umplut sufletul de bucurie și de frumusețe. Printre altele, l-am văzut pe Papa Francisc.

Dacă Muzeele Vaticanului sunt fabuloase și pline de artă și frumos (nu mai punem Capela Sixtină, dar tocmai asta e problema, că e cu mult mai mult decât Capela Sixtină!), la fel de spectaculos e Palatul Quirinale (adică reședința președintelui Italiei), care da, se poate vizita atunci când președintele nu e acolo. Ba, mai mult, dacă alegeți turul ghidat în italiană e gratuit, se plătește doar ceva simbolic pentru rezervarea online, pentru că ghizii sunt voluntari, studenți ai Facultății de Istorie și veterani din armata italiană.

Intrarea în Palatul Quirinale

Totul în Roma e despre artă și despre papi. În goana lor neobosită după nemurire, papii din istorie au lăsat un oraș gemând de capodopere, de sculptură, de catedrale și palate. Roma e cu mult mai mult decât Trevi și Colosseum. Ceea ce m-a făcut să mă îndrăgostesc a fost modul în care orașul ăsta te surprinde cu frumusețea sa la fiecare colț. Pentru că ieși de pe o străduță și, dintr-o dată te afli în fața unei priveliști inegalabile. Pentru că forurile romane sunt în picioare și îți amintesc trecutul glorios al Romei, dar și faptul că viața e trecătoare, pentru noi toți. Ne petrecem zilele citind una și aceeași pagină din marea carte a lumii, și, uneori, rareori, frunzărim încă alte vreo câteva, doar pentru că riscul și eșecul ne sperie mult mai tare decât toate bogățiile care se pot ascunde în spatele unor pagini îndepărtate și complicate.

Da, e greu la 40 de ani să ieși din carapacea etichetelor sociale. Dar dacă mă întrebați pe mine, e vital. Uneori, întregul nostru potențial se află tocmai dincolo de rutină și etichete. Într-un fel, așa este și Roma: un oraș întreg ca o femeie matură. Încă păstrează ruinele trecutului și ale iubirilor uitate, dar tot în ea se află palate fabuloase și bogății nemaivăzute și se află înțelepciune și relaxare, și înțelegere față de cei care privesc din afară, chiar dacă privesc pentru o secundă sau pentru o viață și, peste toate acestea, e sigură pe ea și pe frumusețea ei, pe bogățiile pe care le va păstra tot restul vieții. Roma îți spune la fiecare pas să trăiești prezentul și să te bucuri de ce ai. Îți arată bogățiile pe care le-a adunat în fiecare ungher și cotlon și apoi îți povestește surâzătoare dar și puțin ironică cum au visat la nemurire cei care le-au ridicat.

Nu cred că există loc mai potrivit să îți depășești barierele și să începi, cu adevărat, să te bucuri de viață. Orice oraș, orice țară ai vizita pe lume, Roma rămâne „cetatea eternă”, bogată, frumoasă, sigură, iubitoare și relaxată.

San Pietro
Altare della Patria
Palatul Barberini
Largo Argentina
Forurile Imperiale
Palatul Doria Pamphilij
Caravaggio
Palatul Colonna

Viața ca un spectacol

Pentru mine, una dintre laturile cele mai fascinante ale călătoriilor este interacțiunea umană. Întâlnești și observi, intuiești povești și legi conexiuni improbabile și efemere, dar a căror amprentă durează toată viața.

Mă aflam la un moment dat la o superbă vilă Medici, La Petraia, într-o suburbie a Florenței. Întâmplarea a făcut să vizitez vila alături de încă alte patru femei: o polițistă, în vârstă de vreo 50 de ani, italiană, prietena ei din studenție, elvețiană, casnică, o tânără studentă la arte vizuale, tot italiană, și custodele vilei, care ne-a însoțit, dar ne-a oferit și explicații.

Polițista, energică, mama unui băiat care își căuta încă drumul în viață, conducea micul nostru grup în periplul prin încăperile vilei. Ghida o însoțea. Studenta și cu mine fotografiam consecvent fiecare cotlon, iar elvețiana admira bogățiile spațiului în care ne aflam. Nu aceasta este însă esența.

În călătoriile mele, m-a surprins de fiecare dată modul în care femeile din această țară leagă aproape imediat o conexiune reală, profundă, între ele, dar și cu alte femei străine. Comunicare se desfășoară pe un canal aparte, cel profund feminin, al intereselor, temerilor, viselor și realităților pe care le trăiesc toate femeile din lume. Am legat astfel, aproape imediat, o conversație care ne-a dus de la zbuciumul unei mame pentru a asigura copilului ei un viitor mai bun, la realitatea economică și socială din Italia, la călătoriile pe care avem nevoie să le facem singure, la problema avortului și viziunea asupra acestui subiect dureros într-o țară catolică și, în final, la trecut și la viitor, la iubire și copii. Ne-am despărțit așa cum se despart prietenii buni, fără să stabilim o viitoare întâlnire, cu sufletul plin de bucurie. În minte mi-a rămas, adânc, ceea ce exclama polițista, trecând dintr-o încăpere în alta a vilei: „Mamma mia, che spettacolo!”

Și astfel este și viața noastră: un spectacol. Unii suntem și actori și spectatori, alții repetă continuu, perfecționând permanent, corectând, ajustând, niciodată pe scena propriei lor vieți, niciodată personaje. Alții preferă să rămână doar spectatori, detașați și confortabili, la adăpost de critici și de trăiri, de lacrimi și zâmbete, aplaudând conștiincios sau comentând depreciativ actorii care aproape întotdeauna exagerează. E un spectacol luxuriant, palpitant, de care ne încăpățânăm să ne ținem la adăpost, să nu cumva să suferim, să nu cumva să ne rănim, și ne complacem în amorțeala comodă a rutinei.

Ne temem de ceilalți, le dorim aprecierile, ne privim cu nesaț prin ochii lor și uităm să ne căutăm pe noi înșine, fascinați dar și îngroziți de spectacolul pe care îl interpretează alții. Alergăm să prindem locurile cele mai bune, cu cele mai multe avantaje și uităm că cel mai bine se vede totul….de pe scenă.

La Petraia. Salonul de bal
%d blogeri au apreciat: