Adevărul despre Istanbul

Viața te dărâmă. Corpul sau mintea, din când în când, se decid să îți îndepărteze orice iluzie ai avea de control asupra propriei persoane și să te răstoarne, din senin, până în adâncimi la care nu credeai să ajungi vreodată. Cel mai adesea, ajungi înapoi doar lăsând timpul să repare stricăciunile și retrăgându-te în interior, ca un depanator încercat, ca să verifici fiecare supapă și fiecare conductă și să vezi ce n-a mers. Convalescența e o perioadă care poate dura și tot restul vieții. Momentele astea devin repere, totul se măsoară în „înainte” și „după” și, dacă ai noroc să le supraviețuiești, prin intermediul lor descoperi cine ești cu adevărat, nu cine ai fost antrenat să fii.

Astfel m-am trezit în Istanbul, acum trei ani. Nu știam cine sunt și de ce fac această călătorie. Nu vedeam decât drumul care se afla în fața mea. Nu citisem nimic despre oraș, nu știam nici măcar unde se află apartamentul unde stăteam față de obiectivele turistice.

Unde altundeva ai putea să te dezbraci de cine ai fost decât printre niște străini care nici măcar nu îți vorbesc limba, într-unul din cele mai aglomerate orașe din lume, și care nu așteaptă de la tine nimic altceva decât să le cumperi marfa sau să te așezi la masa lor? Unde altundeva ai putea lăsa la o parte tot ceea ce ai fost și tot ceea ce încă ești? Să rătăcești pe străzi abrupte cu mintea goală, cu sufletul gol sau să faci insolație sau să mănânci pește abia luat de pe grătar. Să simți culori și arome și lumină și să îți resetezi toți analizatorii, ca și cum te-ai naște din nou. Ce vrajă se înfiripă în acest oraș între străduțele înguste, magazinele mici și înghesuite, oamenii zâmbitori și palatele imense? Nu am găsit nici acum răspunsul.

Acum trei ani m-am rătăcit și am regăsit drumul, fără sa folosesc telefonul sau hărțile de vreun fel. Am zâmbit, mult și repetat. Am învățat să spun „mulțumesc”, la propriu, dar și la figurat. Am învățat că poți tot timpul să râzi, chiar și pe arșița cea mai puternică și uscată, pentru că știi că undeva ploaia așteaptă. Am învățat că trandafirii sunt nemuritori, chiar dacă faci insolație privindu-le splendoarea efemeră. Am învățat că nu trebuie neapărat să vorbești la fel ca străinul din fața ta pentru a te putea înțelege sau pentru a cere ajutor. Am descoperit că pot să merg mai departe decât îmi imaginam. Am descoperit că roșiile au alt gust sub soarele Istanbulului. Am ascultat cântecul muezinilor și i-am învățat cadența.

Am descoperit că în tăcerea catedralelor-muzee îți asculți cel mai bine vocea interioară și că cel mai bine înveți să mergi drept călcând cu tălpile goale pe covoarele moscheilor. Am intrat de două ori în muzee, năucită de frumusețe, de simplitate și de liniște, în ciuda hoardelor de turiști. Am admirat caligrafia Coranului, fără să știu că e caligrafie la început. Am intrat la întâmplare în restaurante și oamenii mi-au zâmbit și mi-au acordat atenție. Am descoperit despre mine că îmi place să încerc gusturi noi. Am învățat că am un ritm al meu, diferit și, totuși, congruent cu cel al lumii. Am făcut poze unui străin care era și el singur și am descoperit că oamenii sunt toți la fel. Am ascultat două familii de indieni care ciripeau veseli și entuziasmați și ei m-au privit și m-au adoptat, întrebându-mă dacă nu vreau să îmi facă ei o poză, pentru a o avea amintire. I-am povestit unui portorican despre București. Am învățat că lumea e mare doar dacă vrei tu să fie, căci altfel e mică și unită.

Am descoperit, cu fiecare zi care trecea sub soarele arzând că sunt altcineva decât credeam și că într-adevăr am mai multă putere decât credeam. Am învățat să mă bucur de culori. Mi-am dat seama, aproape imediat, că îmi doresc să repet această experiență, a călătoritului în mine. Mi-am adus aminte istoria pe care am învățat-o în liceu și pe care o credeam pierdută demult.

M-am întors după o săptămână și am descoperit că priveam altfel străzile și oamenii de acasă. Și am știut, cu o claritate incredibilă, care e următoarea mea destinație. Iar în timp ce mă acordam la zgomotele lumii mele, am înțeles că am început o altă viață, în care sunt mai aproape de cine sunt cu adevărat. Totul datorită călătoriei la Istanbul.

Cred că, în esență, este extrem de important cum pășești pe acest pământ diferit, de care ne leagă foarte mulți ani de istorie. Dacă te aștepți să găsești ruinele imperiului care poartă pentru noi încărcătură personală, ei bine, nu le vei găsi. Pentru că dacă Istanbulul a învățat ceva, el a învățat să se adapteze. Și să meargă înainte. Gândindu-mă acum la călătoria mea de acum trei ani, realizez că aceasta este lecția pe care am învățat-o acolo, printre ei. Dacă o țară poate să accepte pierderi uriașe de teritorii și de oameni, dacă un imperiu se poate prăbuși fără să lase în urmă doar tristețe, dezamăgire și deznădejde, dacă cei în fața cărora tremura în trecut întreaga Europă pot astăzi să zâmbească și să te întâmpine cu brațele și cu inima deschisă (bineînțeles, atâta timp cât și tu ai băierile portofelului deschise) atunci și eu pot merge înainte.

Povești de pe drumul mătăsii

Drumul mătăsii e drumul poveștilor Șeherazadei și e drumul sultanului, fie el Harun Al-Rașid sau Suleyman, e calea prin deșertul ucigător pe care ar trebui să pășești cu grijă, să nu sperii magia. E legătura dintre Europa și Asia, dincolo de kilometri, autostrăzi, hărți și busole, e conexiunea inexorabilă dintre două universuri pereche, surori, despărțite de două strâmtori și 15 secole de istorie grea, politică, războinică, dureroasă.

Pe vechiul drum al mătăsii, poveștile călătorilor au rămas impregnate în praful drumului și în tencuiala zidurilor. Și în timp ce soarele arde implacabil scoarța pământului, umbrele caravanelor încă se mai pot observa în urma lăsată de trecerea mașinilor pe asfaltul impersonal. E pustiu pe drumul mătăsii. Puțini se mai aventurează în această călătorie care duce într-un ținut vrăjit, o patrie a misterelor, a lumilor paralele, vechi, uitate, dar încă foarte vii, greu de înțeles astăzi, de la viteza 4G a imaginilor bidimensionale între care te învârți. Pe vechiul drum al mătăsii, Șeherazada e în lumina imaculată a soarelui de amiază, care te cheamă și te arde în același timp, lăsându-ți urme cu sau fără voia ta pe pielea albă de european legat de reperele imobile ale vieții cotidiene. În răcoarea dimineții, ochii ei te caută din albastrul impecabil de deasupra și glasul îți șoptește la orele siestei, când apreciezi moleșit fiecare adiere și fiecare copăcel care te primește blând în umbra lui.

Pe vechiul drum al mătăsii, ești dezrădăcinat și dezorientat. Întâlnești tot felul de personaje ciudate, interesante, colorate, vesele și binevoitoare, care nici măcar nu caută să înțeleagă ce spui ca să te ajute și să-ți aducă ceea ce îți lipsește, dar nu știi să ceri: apă, umbră, bunătate, liniște.

Primul pas e Istanbulul, pregătirea caravanei. Unde altundeva ți-ar fi mai ușor să pășești pragul dintre lumi, dacă nu într-un oraș cât o țară, cu 20 de milioane de locuitori și cine știe câți pescăruși curioși, amuzați de felul cum te uiți la ei ca la o pasăre rară și de felul cum le invidiezi libertatea cu care planează în amurg? Fundamentaliști, progresiști, turiști, europeni, japonezi, coreeni, creștini, toți ajung să se asemene între ei sub soarele necruțător, căpătând aceeași culoare a pielii și același miros vrăjit de condimente și ceaiuri în păr și în plămâni. De alt veșmânt nici nu ai nevoie. Ca să-ți pregătești caravana pe de-a-ntregul, nu-ți mai trebuie, călătorule, decât să aluneci pe apele metalice ale Cornului de Aur și să citești caligrafiile sultanilor. Harta poți să o lași. Nu există alt drum decât înainte.

Istanbul – podul Galata, cartierul Eminönü
Istanbul – Bazarul egiptean
Istanbul – Apus de soare pe Cornul de Aur, cu podul Atatürk
Pescăruș istanbulez și strâmtoarea Bosfor

Pe drumul mătăsii, ți se poate întâmpla să zbori, la propriu, ridicat în mod miraculos de însăși puterea aerului, și să privești din înaltul cerului ținutul dintre trei vulcani adormiți, istoviți de efortul de a crea o lume pentru zâne, sau să asculți cântecul păsărelelor într-o tăcere neclintită, coborât împreună cu umbra ta într-o paranteză între două culmi stâncoase, în timp ce soarele pune stăpânire pe lume. Sau ți se poate întâmpla să intri în laboratoarele unor alchimiști, rătăcind pe străduțe pietruite și întotdeauna abrupte, ale unor localități cu nume cântătoare, unde timpul se preface într-un material modelabil din care răsar culori și forme. Șeherazada ți se uită peste umăr, în permanență, și te așteaptă să îi cedezi o dată cu răcoarea nopții. Intri în castele și te apleci în culoare subterane, pe urmele unui trecut pe care îl descoperi alături de pelerinii caravanei.

Zbor cu balonul cu aer cald
Avanos, regiunea Cappadocia – atelier de olărit

Pe drumul poveștilor, te oprești la caravanseraiuri să te adăpostești de arșiță și să contempli zidurile înnegrite de fumul caravanelor fantomă ale trecutului. Te învârți în încăperile înalte, întunecate și răcoroase și ți se pare că începi să vezi culorile vii ale covoarelor așezate pe jos și ale țesăturilor fine din caftane, și taci, concentrat, încercând să înțelegi șoaptele abia auzite din vibrația pereților și să îți construiești povestea. Pe drumul mătăsii, intri în bisericile primilor creștini, de acum un mileniu, pictate incredibil de viu și te închini cu umilință și respect: acesta e ținutul atotputernicilor, e o parte dintr-un imperiu poate mai vechi decât politica, mai vechi decât libertatea, cu siguranță mai vechi decât neîncrederea.

Ağzıkarahan caravanserai
Avanos – interior

Pe drumul Șeherazadei, găsești portaluri pentru călătoria în timp. Și pășești, sfios și temător, și ești copleșit de statornicia marmurii, de străzile late, de axul teatru-templu-bibliotecă, și privești cu reverență latrine și case de toleranță de acum trei mii de ani, pentru că în ele recunoști omul de azi, te recunoști pe tine, mânat și subjugat de aceleași senzații și necesități.

Orașul antic Efes – Latrine

Descoperi, uluit, că un continent pe care știi să-l denumești, abstract, de la orele de geografie universală, e parte din tine, e cauza și consecința existenței tale, crezi tu, umilă și neimportantă în marele angrenaj al lumii. Nimic mai neadevărat. Melancolia istanbulezilor a devenit a ta, după doar un minut de pășit nesigur pe piatra cubică din curtea palatului sultanilor, pentru că te bucuri de răcoarea pe care o căutau, în fiecare clipă, și îi descoperi citind, scriind, gândind, creând, și hotărând sentințe fatale sau începând războaie, între trandafirii pe care nu te poți opri să nu îi miroși. Descoperi că există popoare care pot să se transforme în mai puțin de un secol și să lase în spate tradiții impregnate genetic și gânduri rigide, pentru că un vizionar cu privire de gheață îndrăznește să ceară moarte pentru viață și să joace totul pe o singură carte. În atmosfera asta exaltată și eroică, te trezești însuflețit să lupți pentru țara ta și îți găsești ambasada, temător, ezitant și pui o ștampilă, în speranța că viitorul într-adevăr se scrie acum, la timpul prezent.

Palatul Topkapî – Biblioteca sultanului
Ankara – Mausoleul președintelui Mustafa Kemal Atatürk

Și privești cu respect ruinele incredibile ale imperiilor, latin și otoman, deopotrivă, și apele lor termale și munții imobili dimprejur și te uiți în urma ta la ruine glorioase care toate, spun aceeași poveste: totul e trecător.

Efes – orașul antic

Om de rând, derviș, sultan, călător, definițiile se întrepătrund pe drumul mătăsii. Nu mai știi cine e cine și, într-un fel, începi să descoperi cine ești tu. Guști, zâmbești, te dezbraci de tine, cel de acasă, și în oglinda apelor nesfârșite dintre cer și pământ, te apropii încet, cu sfială, de tine cel adevărat. Împarți caravana și împarți bunele și relele, gusturile și mirosurile, dar și nerăbdarea sau plictisul. Devii, în drum, poate mai înțelept și mai răbdător.

Istanbul, Ankara, Cappadocia, Nevșehir, Goreme, Pamukkale, Hierapolis, Selcuk, Efes, Kușadasî, Canakkale, toate sunt cuvintele unei incantații ritualice. Găsește o călăuză de încredere care să îți conducă expediția, cu navigatori experimentați și povestitori înverșunați, învață formula magică și pornește la drum. Ne vedem de partea cealaltă.

Roma, matură și eternă

Sunt o sentimentală. Da, plâng la filme și la operă, și nu o dată mi-au dat lacrimile ascultând muzică clasică interpretată sublim. Mă atașez de oameni total, iremediabil, și de lucruri și amintiri, iar frumusețea și arta îmi umplu inima de bucurie și emoție. Fiind, așadar, sentimentală, pentru aniversarea mea de 40 de ani mi-am dorit să văd Roma. Era prima mea călătorie complet singură, unde totul era făcut de mine, de la rezervări pentru zbor și cazare, până la itinerar și muzee. Mi-a fost teamă puțin, recunosc. De orașul străin, de străzi, de necunoscut, dar mai mult mi-am dorit să o văd. Primul lucru pe care l-am făcut după ce am ajuns la cazare a fost să ies să mă plimb (cum aveam să fac de atunci în fiecare călătorie). Și recunosc, în momentul în care am ajuns în piața din fața catedralei San Pietro, mi-au dat lacrimile.

Simplul fapt de a reuși să ajung până acolo mi-a dat, dintr-o dată, o energie imensă și o bucurie atât de mare, cum nu mai simțisem de foarte mult timp. Și mi-am dat seama că ne cuibărim în rutina cea confortabilă și sigură și urmăm cu conștiinciozitate pașii predeterminați ai planului fiecărei zile, fără să ne dăm seama că, de fapt, ne ascundem în spatele siguranței oferite de predictibilitate și control, sacrificând fericirea, bucuria și uimirea pe care ți-o poate aduce pasul făcut dincolo de bariere. Mai mult, teama de necunoscut ne împiedică să avem atât de multe bucurii înălțătoare și să pierdem atât de multe momente de sărbătoare a ochilor, a sufletului și a minții, pentru simplul fapt că nu reușim să anticipăm în totalitate toate mișcările atunci când suntem într-un loc necunoscut, așa cum o facem când suntem acasă. Ne temem să suferim, ne temem să râdem și ne temem să plângem. În esență, ne este frică să trăim.

Am mers prin Roma timp de cinci zile cum nu credeam că aș putea vreodată să merg. Am ajuns la programări la muzee la timp (deși, privind în urmă, îmi dau seama că le-am făcut (un pic) inconștient) și mi-am umplut sufletul de bucurie și de frumusețe. Printre altele, l-am văzut pe Papa Francisc.

Dacă Muzeele Vaticanului sunt fabuloase și pline de artă și frumos (nu mai punem Capela Sixtină, dar tocmai asta e problema, că e cu mult mai mult decât Capela Sixtină!), la fel de spectaculos e Palatul Quirinale (adică reședința președintelui Italiei), care da, se poate vizita atunci când președintele nu e acolo. Ba, mai mult, dacă alegeți turul ghidat în italiană e gratuit, se plătește doar ceva simbolic pentru rezervarea online, pentru că ghizii sunt voluntari, studenți ai Facultății de Istorie și veterani din armata italiană.

Intrarea în Palatul Quirinale

Totul în Roma e despre artă și despre papi. În goana lor neobosită după nemurire, papii din istorie au lăsat un oraș gemând de capodopere, de sculptură, de catedrale și palate. Roma e cu mult mai mult decât Trevi și Colosseum. Ceea ce m-a făcut să mă îndrăgostesc a fost modul în care orașul ăsta te surprinde cu frumusețea sa la fiecare colț. Pentru că ieși de pe o străduță și, dintr-o dată te afli în fața unei priveliști inegalabile. Pentru că forurile romane sunt în picioare și îți amintesc trecutul glorios al Romei, dar și faptul că viața e trecătoare, pentru noi toți. Ne petrecem zilele citind una și aceeași pagină din marea carte a lumii, și, uneori, rareori, frunzărim încă alte vreo câteva, doar pentru că riscul și eșecul ne sperie mult mai tare decât toate bogățiile care se pot ascunde în spatele unor pagini îndepărtate și complicate.

Da, e greu la 40 de ani să ieși din carapacea etichetelor sociale. Dar dacă mă întrebați pe mine, e vital. Uneori, întregul nostru potențial se află tocmai dincolo de rutină și etichete. Într-un fel, așa este și Roma: un oraș întreg ca o femeie matură. Încă păstrează ruinele trecutului și ale iubirilor uitate, dar tot în ea se află palate fabuloase și bogății nemaivăzute și se află înțelepciune și relaxare, și înțelegere față de cei care privesc din afară, chiar dacă privesc pentru o secundă sau pentru o viață și, peste toate acestea, e sigură pe ea și pe frumusețea ei, pe bogățiile pe care le va păstra tot restul vieții. Roma îți spune la fiecare pas să trăiești prezentul și să te bucuri de ce ai. Îți arată bogățiile pe care le-a adunat în fiecare ungher și cotlon și apoi îți povestește surâzătoare dar și puțin ironică cum au visat la nemurire cei care le-au ridicat.

Nu cred că există loc mai potrivit să îți depășești barierele și să începi, cu adevărat, să te bucuri de viață. Orice oraș, orice țară ai vizita pe lume, Roma rămâne „cetatea eternă”, bogată, frumoasă, sigură, iubitoare și relaxată.

San Pietro
Altare della Patria
Palatul Barberini
Largo Argentina
Forurile Imperiale
Palatul Doria Pamphilij
Caravaggio
Palatul Colonna

Viena, casa spiritelor

Umbrele Vienei sunt imense. V-ați oprit vreodată să le observați? Prezența lor se simte peste tot în aer, ca un parfum pe care nu reușești să îl identifici, sau ca o muzică discretă, neobosită și subtilă. Mă gândeam, în timp ce mă plimbam pe străzile orașului, că poate de aceea și este atâta lumină pe străzi, ca să țină departe aglomerația și hărmălaia turiștilor, protejându-le astfel liniștea eternă.

Umbrele de aici sunt ale unor spirite gravate adânc în istoria lumii. Aici e Wolfgang și Ludwig, și Brahms și Schubert și Haydn, și Sissi și, mai ales, Franz Joseph. Unde altundeva ar putea să fie unul dintre cei mai longevivi împărați austrieci, cel care și-a iubit și și-a servit cu credință patria și poporul până în ultima clipă? Și îi găsești ușor, dacă te oprești puțin pe o bancă, poate în fața unui monument, sau intri în acele muzee mai mici, mai retrase, unde tăcerea și praful secolelor sunt arareori întrerupte de pașii prezentului.

Când intri la Hofmobiliendepot (în fapt, depozitul de mobilă al Curții Imperiale), ai o senzație bizară de întoarcere în trecut. De intruziune în viața privată a unor oameni de o delicatețe aparte. Și te întrebi dacă argintul vreunei oglinzi mai poartă, poate, în profunzime, urme fine din amprenta celor care s-au perindat prin fața lor, creând o legătură improbabilă între trecut și prezent.


Casetă și medalioane aparținând împărătesei Maria Tereza. În prim plan, bustul Mariei Antoaneta, regina Franței, soția lui Ludovic XVI, ghilotinată în timpul Revoluției de la 1789

Aici se odihnește mobila pe care au folosit-o Sissi și Franz Joseph. Și Rudolf, sărmanul Rudolf. Și Maria Tereza înaintea lor, sau fiica ei, una dintre cele douăsprezece, Maria Antoaneta, acea Maria Antoaneta. Aici sunt obiectele lor personale, pe care le-au atins zi de zi. Periile pe care le-au luat în mână când se concentrau la întrebări fără răspuns, și ceasurile la care s-au uitat, urmărind cu disperare cât de greu se scurg secundele, și scaunele pe care s-au așezat, citind o scrisoare sau purtând o conversație.

Hofmobiliendepot, Portretul împărătesei Elisabeta de Bavaria – Sissi

Sau te întrebi, când pășești în casa unde a trăit Wolfgang, dacă era un jucător bun de biliard. Și care erau glumele la care îi plăcea să râdă. Sau cine era partenerul lui preferat de joc. Și dacă în timp ce își așeza tacul pe pânza verde îi venea ideea unei arii pe care tu, astăzi, o poți reproduce pe de rost.

Viena, Casa unde a locuit Wolfgang Amadeus Mozart între anii 1784-1787

Sau te întrebi ce ar fi spus dacă ar fi văzut sala Mozart, de la Konzerthaus. I-ar fi plăcut oare acustica ei? Ar fi fost încântat de faptul că poartă numele lui? S-ar fi așezat spontan la clavecin, să improvizeze o sonată, sau ar fi râs, mulțumit, gândindu-se la următorul cvartet?

Konzerthaus, Sala Mozart

La Muzeul Artelor Decorative, sentimentul ireal este același, al prezenței permanente și inefabile a foștilor posesori ai tuturor acestor obiecte pe care astăzi le privește multă lume, dar nu le mai atinge nimeni. Parchetul scârțâie într-un fel vag familiar, lumina cade blând pe mătăsurile colorate, iar poveștile fiecărui pahar, scaun sau bucățică de dantelă rămân într-un alt timp și un alt spațiu.

Muzeul Artelor Decorative, Viena
Muzeul Artelor Decorative, Viena

Viena a făcut pace cu trecutul ei, în parte glorios, în parte însângerat și plin de compromisuri. Și e reconfortant să observi la această metropolă imensă modul în care poți să îți accepți și tu trecutul tău și să devii mândru de experiențele tale, de istoria ta. În fond, datorită lor ești cine ești. Datorită lor, ești ceea ce ești. Iar Viena este în prezent așa cum o vedem datorită lor, datorită umbrelor, pe care le respectă și le păstrează cu sfințenie. Când mergeți în Viena, priviți cu atenție în jurul vostru și pășiți ușor, fără grabă. Fără să alergați. Poate că, în spatele reclamelor luminoase și a instalațiilor strălucitoare, veți putea observa o umbră cu mers nobil și nostalgic care își face plimbarea de seară pe străzile pe care nu le-a părăsit niciodată.

Viena. Imperiul care supraviețuiește

Am descoperit Viena la un început de decembrie și mi-am dorit să pătrund dincolo de acordurile amețitoare ale valsului și să trec peste veselia colorată a târgurilor de Crăciun. Iar ceea ce am văzut, chiar și acum când scriu, mă emoționează profund și intens. Pentru că Viena este maiestuoasă și imperială, chiar dacă împărații ei au plecat demult să se odihnească. Pentru că ea a cunoscut imperiul în slujba oamenilor, a poporului. Pentru că ultimul ei împărat, care merită mult mai multe filme decât iubita și adorata lui Sissi, se trezea în fiecare dimineață la ora 3.00 pentru a-și începe programul de lucru la 5.30. Dincolo de faptul că își decora singur pereții gloriosului Schonbrunn și păstra pe biroul de lucru desenele copiilor, ultimul ei împărat a trecut peste moartea unui frate, a soției și a doi dintre cei trei copii, sacrificându-se pe sine pentru binele poporului pe care l-a servit până la ultima suflare.

Viena. Hofburg, Scara imperială

În Viena întâlnești peste tot în palate scaune care așteaptă și săli de bal în care nu mai dansează nimeni, dar în care poți să auzi, dacă asculți cu atenție, acordurile elegante ale polcilor și valsurilor domnului Strauss.

Viena. Muzeul Albertina, Sala de bal

Viena este încă a împăraților, pentru că arta ei inefabilă și bogată e toată a lor, chiar dacă acum o poate vedea oricine. În Viena l-am văzut pe Brâncuși, Klimt, Rodin, Durer, Rafael și Modigliani și am admirat cu ochii mei frumoasa Dunăre albastră.

Muzeul Belvedere, Viena. Constantin Brâncuși – Negresa blondă

Muzeul Belvedere, Viena. Auguste Rodin – Danae

Gustav Klimt – Viața și moartea. Muzeul Belvedere, Viena
Dunărea în decembrie în Viena

Am descoperit în Viena că imperiul nu este o formă de guvernământ, ci o stare de spirit. Și astăzi, în ciuda constituțiilor, a partidelor politice și a numeroaselor reglementări, Viena rămâne imperială, pur și simplu pentru că aceasta este natura ei. E vorba despre noblețe, atitudine și respect, dincolo de luminile reclamelor și de culorile târgurilor asaltate de turiști. E vorba despre sacrificiul unor oameni care nu s-au crezut niciun moment mai buni sau superiori, ci doar și-au asumat responsabilitatea păcii și bunăstării a zeci de mii de concetățeni. Iar pe lângă toate acestea, s-au gândit și la muzică și artă și au lăsat posterității o operă inegalabilă și o sală de concerte spectaculoasă.

Viena prezentului. Reclame și lumini
Opera din Viena
Viena. Karlskirche și Musikverein
Viena. Konzerthaus

Dacă mergeți în Viena, treceți dincolo de târgurile de Crăciun. Ridicați privirile. Admirați eleganța clădirilor și palatelor. Intrați și priviți cu uimire numeroasele bogății aflate în interior. Ieșiți apoi și priviți din nou târgurile. Dintr-o dată nu vor mai fi la fel de importante și spectaculoase. Faceți apoi o reverență adâncă. Privirile împăraților stăruie asupra aglomerației de turiști și așteaptă răbdătoare, în liniște, să își continue munca neobosită întru gloria Austriei.

Viena. Muzeul Belvedere
Viena, Hofburg. Michaelerplatz
Viena. Kunsthistorische Museum
Viena. Kunsthistorische Museum. Solniță din aur de Benvenuto Cellini
Viena. Kunsthistorische Museum. Holul principal

M-am întors de multe ori în Viena și mă voi mai întoarce. Și am pășit de fiecare dată cu grijă și atenție să nu trezesc nobilele ei spirite adormite.

Dar despre aceasta, într-un articol viitor.

Amsterdam. Orașul luminii (episodul 1)

N-ai cum să nu zâmbești când primul lucru pe care îl vezi, după ce ajungi, te cazezi, te scuturi de praful oboselii și te dai jos din autobuz, este ăsta:

Și mai faci doi pași și vezi asta:

 Să vă explic: m-am îndrăgostit de Amsterdam. De Olanda cu totul. E o obsesie a luminii aici, poate pentru că e scumpă la vedere, sau poate pentru că e o expresie a exuberanței pe care ți-o insuflă olandezii. Orașul ăsta este mai spectaculos luminat în decembrie decât oricare altul din Europa. Și e și mai puțin aglomerat, pentru că lumea se duce la târguri de Crăciun. Aici nu sunt. Mai bine.

Ce poți să faci pentru o singură seară în Amsterdam? Vă explic imediat: te plimbi ca bezmeticul pe străzi și nu te saturi de atâta lumină care străpunge întunericul nopții. Există și un Festival al Luminii, care adună laolaltă mai multe instalații de artă de-a lungul canalelor, toate având de-a face cu lumina, toate având o temă comună. Anul acesta a fost „Mediul este mesajul”. Serios, dacă vreți să mergeți în Amsterdam, mergeți în decembrie. E posibil să plouă sau să fie înnorat, dar vă asigur că seara veți uita de toate astea.

V-am convins?
P.S. Pozele nu sunt prelucrate absolut deloc. Chiar așa arată.

(va urma)