Poveste despre noi. Bistro La noi.

Am scris o bună parte din articolul ăsta anul trecut, pe vremea asta, când eram în Olanda. Și întâmplarea face că nu am reușit să îl public la timp. Zilele astea, vorbind cu Carmen, l-am redescoperit și mi-am dat seama cât e de important. Mai ales în perioada asta. Pentru că, pe de o parte, îmi aduce aminte de cât de liberi și lipsiți de griji eram anul trecut. Iar pe de altă parte mă face să realizez că cea mai importantă rană și cea mai mare cicatrice pe care acest virus o va lăsa în urmă este în cadrul comunităților. Însă tot comunitatea este cea care ne poate ajuta să ne vindecăm.

Comunitatea e în primul rând despre noi. Nu despre celălalt. Nu, ea este despre noi, despre mine și tine, care alegem să facem un pas în față, chiar dacă nu știm prea bine dacă direcția e bună sau dacă pasul e îndeajuns de mare și puternic. Comunitatea nu depinde de nicio delimitare temporală sau context istoric. Dacă veți privi în urmă, cu atenție și interes, veți descoperi că ele, comunitățile, sunt cele care au schimbat fața lumii. Cum? Într-un mod foarte simplu. Prin capacitatea mea de a rezona la tine, cel care citești, sau cel care te afli în fața mea pe stradă, dacă aleg să pășesc pentru o clipă în afara nebuloasei care apasă permanent pe umerii mei. Puterea noastră stă în firele invizibile care ne leagă și care ne fac să fim sprijin pentru cel de lângă noi, cunoscut sau nu, dacă alegem să privim în jur și nu în jos sau în urmă.

Prietena mea extraordinară, Carmen Manea, de trei ani, care se împlinesc pe 7 noiembrie, ne invită în sufrageria ei. În Bistro La noi. De trei ani, draga mea Carmen se încăpățânează să reziste. Angajează tineri cu energie și speranță în priviri. Insistă să te învețe, trecătorule, sa bei cafeaua fără zahăr, ca să nu îi distrugi magia. Insistă să creeze în mijlocul orașului o oază de liniște și de vibrație bună, tânără, pozitivă. Către ea s-au îndreptat, ca atrase de magnet, multe dintre comunitățile constituite mai demult sau mai recent. Pentru că sufrageria e primitoare. E relaxată. Îi primește deopotrivă pe cei mici și pe cei mari.

Într-o duminică oarecare ai putea, de exemplu, să întâlnești în bistro patru femei fenomenale care îndrăznesc să continue să citească și să dezbată cărțile citite, în epoca vitezei și a acordului conformist cu digitalul, practicat de marea majoritate pentru un pic de liniște în plus. Ele beau slow brew-uri aparent complicate, dar pline de arome, și discută aprins un Dickens sau o Ulițkaia, cu o pasiune pe care nu ai mai văzut-o demult. Sau ai putea să întâlnești un cuplu de tineri, ieșiți în plimbarea de duminică. Ea bea un ceai aromat, sau un capuccino cu inimioare de lapte pufos, iar el bea, timid și neștiind ce să facă cu mâinile mari, un espresso minuscul și intens.

Sau, într-o seară din săptămână, ai fi putut să dai, înainte de anul pandemic, peste o adunătură de tineri complet diferiți care sunt propulsați de o curiozitate nestinsă față de ceea ce se află dincolo de meseriile lor de fiecare zi. Și, pentru asta, discută, întreabă, merg înainte, mai profund sau mai superficial, mai departe, tot mai departe. Muzica clasică, empatie, finanțe și contabilitate, niciun domeniu nu e intangibil pentru ei. Aici, în sufrageria lui Carmen. Pentru că aici nimeni nu judecă pe nimeni. Nu există noțiuni tabu. Diversitatea e sărbătorită.

Sau ai putea sa întâlnești alți tineri. Care dau un concert cu o muzică tânără, pentru cei care simt la fel. Sau alții care vin, mânați de dorința de a face bine. De a dărui. De a da mai departe din binele lor. Tot la Carmen se adună. Și încă mulți alții. Cu distanțare și mască, bineînțeles.

La Bistro se adună energiile feminine, din când în când, în șezători, în care mâinile lucrează ca sufletul să se odihnească. Pentru că locul acesta mic și călduros se poate transforma și în sanctuar, unde lucruri miraculoase se întâmplă.

Nu ne cunoaștem între noi. Unii din vedere. Alții deloc. Dar există, de trei ani deja, un fir indestructibil care ne leagă. Bistro La noi. E o experiență. E locul unde ne deschidem. E locul unde putem să zâmbim fără motiv. E locul unde luăm o pauză din lumea dezlănțuită. E locul unde ne dăm voie sa fim vulnerabili.

Dacă scriu acestea, e pentru că îi datorez dragei mele Carmen oaza de liniște de pe strada mea. Oaza unde pot să fiu eu însămi. Unde pot să merg cu prietenii și să vorbim relaxat. Unde pot să merg singură și să îmi pun ordine în gânduri. Tot timpul alături de o cafea fabuloasă. Sau de un pahar de vin bun. Neapărat românesc.

Cea mai mare spaimă pe care am avut-o în primăvară a fost că bistroul va ceda și va dispărea sub avalanșa pandemiei și a incompetenței autorităților. Dar m-am înșelat. Ca orice lucru dătător de bine și frumos, bistroul a rezistat și, chiar mai mult, s-a reinventat. Ca să fie și mai primitor. Ca să ne primească cu și mai multă căldură, de care avem cea mai mare nevoie acum.

Ceea ce ne leagă? Carmen. Când intră, zâmbește tuturor. Și noi îi întoarcem zâmbetul. E ca tine, cand te întorci în spațiul confortabil al căminului tau, alaturi de prieteni care, bineînțeles, au adus, la rândul lor, alți prieteni.

La mulți ani, nouă! La mulți ani pentru că rezistăm, de trei ani. La mulți ani pentru că în anul ăsta ciudat am ales să ne reîntoarcem alături de noi. Alături de bistro, alături de comunitate. Pentru că în comunitate este forța noastră adevărată de a lupta cu tot ceea ce atacă din exterior. Și avem nevoie de locuri, cum e bistroul, pentru a ne recupera sufletește. La mulți ani, Bistro La noi! Să ne fii alături, la bine și la greu și să trecem prin toate, așa cum se cuvine, ținându-ne de mână.

Imagine de la începutul anului 2020: Cosmina Hatmanu

Poveste despre ploaie, albastru și ceai

Am aflat încă de la începutul anului trecut de expoziția Brâncuși de la Bruxelles, care se deschidea pe 2 octombrie, și am știut, de când am auzit de ea, că voi ajunge acolo. Însă despre ea vă povestesc în alt articol. Când mă gândeam la această călătorie, mi-am propus, dintr-o dată, să mă duc și un pic până pe tărâmul Țărilor de Jos. De care v-am povestit că m-am îndrăgostit acum câțiva ani. Și deși îmi doream și încă îmi doresc să ajung să văd absolut toate locurile unde fabuloasele mori de vânt își înalță siluetele pe linia orizontului, în incursiunea de anul trecut am simțit impulsul irezistibil să explorez albastrul și toamna. Albastrul lui Vermeer și cel de la Delft. Toamna într-o țară unde „plouă de trei ori pe săptămână”.

Și da, a plouat. Mult și benefic și generos. Chestia foarte interesantă cu ploaia e că te obligă să faci lucruri neobișnuite. Fie să te contemplezi cu atenție – Oare chiar mă deranjează ploaia asta? Oare ar trebui să o iau la fugă și să nu privesc în jur? Fie să intri, fără să te gândești prea mult, într-un muzeu care ți se ivește în cale și să descoperi universul familiei olandeze din secolul XIX. Fie să te bucuri, în completă și deplină singurătate, de privilegiul unui ceai cu tine însăți. Sau chiar de șansa de a fi singură într-un muzeu.

Deja știți că ador muzeele de artă și că mă fascinează maeștrii olandezi. Iar când am aflat că Fata cu cercelul de perlă e la Haga, am înțeles că ea este unul dintre obiectivele călătoriei mele. Ceea ce poate nu v-am spus încă, este faptul că îmi plac muzeele dimineața devreme. Astfel încât am intrat în Mauritshuis chiar când și-a deschis porțile, împreună cu, poate, încă cinci persoane. Ploaia începuse deja să cadă pe străzile din Haga, care se trezeau încet la viață. Alături de un pescăruș care aștepta răbdător să îl fotografiez și să capete, probabil, ceva de mâcare.

Dimineața, în marile muzee, se întâmplă un fenomen aparte. Pentru că înainte să năvălească grupurile de turiști, cu ghid și explicații multe și opriri prelungi în fața anumitor tablouri, poți să guști plăcerea de a avea toată acea artă doar pentru tine. Și, poate, să legi o conversație cu un complet necunoscut, american poate, despre cromatica portretelor lui Rembrandt. Și să îi povestești cum tocmai ai văzut la Prado o expoziție despre portretele maeștrilor olandezi și Velazquez. Și să admiri, în deplină tăcere, Lecția de anatomie a lui Rembrandt. Și tulburătoarea Fată cu cercelul de perlă a lui Vermeer, bineînțeles. Să asculți scârțâitul parchetului și felul cum traversa de mochetă amortizează zgomotul pașilor tăi. Să simți în nări mirosul lambriurilor de lemn și al tapetului de mătase, să inspiri aerul cu umiditate perfectă. Să te întâlnești cu o doamnă în vârstă care să îți împărtășească faptul că și ei îi place muzeul acesta la prima oră a dimineții, când se poate bucura pe îndelete de emoțiile pânzelor. În aceste întâlniri scurte, în care nu schimbi nume, numere de telefon sau adrese, regăsești, caldă și confortabilă, nevoia umană de interacțiune. De a împărtăși frumusețea care se cuibărește în sufletul tău atunci când privești pânze pictate acum sute de ani. Când accepți, cu uimire, că mesajul pictorului a ajuns până la tine, dincolo de timp.

Mauritshuis. Sala cu Lecția de anatomie de Rembrandt Harmensz van Rijn
Mauritshuis. Fata cu cercelul de perlă de Johannes Vermeer
Mauritshuis. Holul principal

Nu știu cât timp am stat la Mauritshuis. Nici nu e important, de altfel. Am plecat în momentul în care a început să se aglomereze. Iar când am ieșit, m-am îndreptat către Delft. Unde aveam o rezervare pentru a lua ceaiul la un vechi și renumit atelier de porțelanuri.

Ploaia care s-a pornit zilele trecute mi-a amintit de ploaia aceea din Delft. Vreme de Olanda se spune pe acolo. Iar ploaia asta m-a îndemnat, pentru că mai aveam timp suficient până la ceai, să mă opresc mai întâi la un muzeu, în speranța de a mă adăposti și de a mă usca puțin.

Dacă o să vă spun numele lui Paul Tetar van Elven, cu siguranță nu îl veți reține prea mult timp. Nu a avut, acest domn van Elven, vreo contribuție marcantă la istoria, mare sau mică, a destinelor omenești din secolele trecute. A fost doar un om obișnuit, iubitor de frumos, colecționar de porțelanuri, pictor și copiator, cum era pe atunci moda, al marilor maeștri olandezi. Însă domnul van Elven era un olandez tipic, și, pentru că, acolo, individul își găsește sensul prin ceea ce aduce el comunității, în momentul în care și-a simțit sfârșitul aproape, și-a donat casa și toate colecțiile din ea orașului Delft, pentru a o transforma în muzeu.

Astăzi, turiștii străini sunt puțini în casa domnului Paul Tetar, și nobilele doamne în vârstă care au grijă de ea vorbesc puțină engleză. Nici site-ul nu are o altă versiune decât cea în limba Țărilor de Jos. Însă bucuria lor, când intri, zâmbetul deschis și mândria cu care îți povestesc despre proprietarul casei, atmosfera intimă din salon, biroul în care pare că până mai ieri s-a făcut focul în șemineul mare, transformă experiența într-un moment suspendat în timp. Nu știu cât am stat acolo. Știu că m-am bucurat cât am putut de mult de căldura interiorului. De culori, de lumina colecțiilor, de amprenta umană încă prezentă. Mi-am imaginat bucuria colecționarului când aducea acasă o nouă achiziție, concentrarea pictorului la realizarea comenzilor, căldura căminului care îl aștepta când revenea din călătorii, momentele lui de liniște, poate după cină, în salonul de jos.

Toată după-amiaza aceea în Delft încă mi se pare ireală și suspendată într-un vis. Și încă mă face să zâmbesc.

Pentru că atunci când am ajuns la atelierul de porțelanuri, pentru a lua ceaiul, udă de ploaia care nu mai contenea, înăuntru era cald și bine, și mirosea a vanilie și a scorțișoară. Eram singură pe terasa închisă unde era pregătit ceaiul meu, iar telefonul mi se descărcase pe jumătate. Și pentru că singura priză era la bar, am câștigat, dintr-o dată, imensul privilegiu de a mă afla în propria mea companie. Nu știu să vă spun dacă aroma rooibos-ului, pe care nu o voi uita niciodată, condimentele din prăjiturelele de pe platouri, albastrul porțelanului sau sunetul ploii de afară sunt cele care mi-au fixat în memorie acest moment. În care zâmbeam pentru că era cald și bine în interiorul meu. În care nu mă uitam la ceas și nu îmi făceam liste în gând. În care puteam să îmi amintesc de tăcerea din Mauritshuis de dimineață. În care puteam să păstrez tăcerea și în mine.

Ceaiul la Royal Delft

E curios, nu-i așa, cum călătorim la mulți kilometri depărtare pentru a găsi liniștea din noi. Cum avem nevoie de lucruri atât de simple pentru a ne regăsi și a ne realinia. Ca un ceai, puțină ploaie și puțin albastru.

După-amiaza mea târzie de toamnă s-a încheiat la Delft cu un apus de soare care m-a fermecat pentru totdeauna. Ploaia se oprise când am terminat ceaiul și m-am îndreptat alene către stația de tramvai care mă ducea la Haga și, mai departe, către hotel. Și am rămas cu apusul acela de soare și cu nuanțele cerului în inimă și în suflet mult timp după aceea. Și cu ritmul după-amiezii de turist prin Țările de Jos, în care timpul se măsoară în cești de ceai delicat ca o metaforă și prăjiturele mici, cu gust de Orient. Și în care albastrul tablourilor lui Vermeer se declină, către seară, în mii de nuanțe dintr-o paletă magică. De câte ori povestesc despre Olanda, am în minte, ca o madlenă, vorba prietenei mele Claudia, această toamnă. Cu ploaie și cu foarte multe culori. Și cu foarte multă liniște.

Poveste despre trecut. Grecia

De vreo săptămână mă bântuie versurile cu care începe Iliada:

„Cântă zeiță mânia ce-aprinse pe Ahil Peleianul,
Patima crudă ce-Aheilor mii de amaruri aduse…”

Și încerc din greu să rememorez călătoria mea prin Grecia. Nu e că nu îmi amintesc. Doar că nu știu cum să o povestesc. Pentru că poveștile sunt mai greu de descoperit în țara asta.

Când traversezi cu ferryboat-ul către insulele Greciei, dimineața devreme, zeii olimpieni, aflați în cine știe ce refugiu ascuns, se distrează uneori să îți arunce câte o rază prin deschizătura norilor, sau să se uite curioși către ciudatele nave care traversează cu greu marea, supraîncărcate cu turiști și mașini.

Traversare cu ferryboat-ul
Traversarea către insula Aegina

Grecia de astăzi e departe de Ellada magică a Iliadei, a aheilor și troienilor, a lui Homer, Socrate, Platon și Praxiteles. Grecia vacanțelor noastre de vară, a plajelor întinse și a apelor infinit de albastre, are coloanele zvelte măcinate de trecerea timpului, iar culorile frescelor pot fi văzute doar la lumina neonului. Trista cetate Mycene, cu zidurile împrăștiate în cele patru zări, și-a donat demult fabulosul său tezaur muzeelor din Atena. Colina Acropole îndură, cu calmul mileniilor, hoardele de turiști, știindu-și delicatele cariatide la adăpost în alte muzee și viitorul în mâna zeiței înțelepciunii. Nimfele nu se mai ascund după migdalii plini de rod în noiembrie, iar zeii nu mai fac incursiuni impulsive pe sub portocalii grei de fructe, după vreo muritoare imprudentă.

Erechteion

M-am plimbat prin Grecia la un început de noiembrie, acum doi ani. Și i-am admirat livezile de migdali și portocali în pârg, soarele blând de amiază și aerul sărat al Mediteranei. Și mi-am amintit, fără să vreau, de Troia, de Ahile și Ulisse și de războaiele nesfârșite ale zeilor.

Chiar dacă Olimpul de astăzi e mut, colinele uscate și aride ale insulelor, meteorele spectaculoase, peisajele care se deschid dintr-o dată în fața privirii, toate sunt ca o incantație ritualică, tăcută, către îndurarea zeilor pentru încă o zi și încă o recoltă. „Cântă, zeiță…”

De la mănăstirile de la Meteora, până la Mycene, Acropolis și Aegina am parcurs Grecia cu ajutorul agenției mele preferate. Și m-am aventurat, pe una dintre insule, să pătrund dincolo de ceea ce grecii pun frumos în vitrina de expoziție pentru turiști, și am pornit, singură, inițial doar să explorez puțin. Aveam să fiu surprinsă. La mică distanță de biserica Sfântului Nectarie Taumaturgul, pe insula fisticului, Aegina, se află ruinele cetății Paleachora, orașul vechi al insulei, capitala ei timp de mai bine de un mileniu. Tot ce mai rămâne, astăzi, din ea, sunt 70 de biserici, datând în principal din Evul Mediu, din care 33 sunt deschise pentru credincioși. Nu e însă aproape nimeni pe dealul cetății. Nu știe niciunul dintre turiștii dornici de relaxare de locul acesta unde liniștea e absolută, și de unde se vede aproape întreaga insulă. E pierdută aproape pentru totdeauna istoria lui, așa cum e pierdută pentru eternitate și Troia și soarta adevărată a lui Agamemnon. Nu e pe nicio listă celebră, nu e înconjurat de eternele suveniruri de origine îndoielnică. Lăsat sub cerul liber al istoriei, orașul își urmează drumul firesc către dispariție. La fel cum e și soarta tuturor celor pe care Iliada îi cântă cu venerație.

Biserica Sf. Ioan Teologul, Paleachora
Biserică din situl Paleachora

Am petrecut pe dealul Paleachorei aproape două ore, urcând și coborând, intrând și fotografiind. Privind în jur. Sentimentul că sunt în afara timpului m-a urmărit, extrem de puternic, și sentimentul că mă aflu la un capăt de lume. Și, probabil, chiar așa și era. Mă aflam la sfârșitul unei lumi, la sfârșitul unui timp care nu se va mai întoarce niciodată. Cetatea Paleachorei a rezistat nenumăratelor atacuri sarazine, pe tot parcursul Evului Mediu și al modernității, pentru că sunt de-abia 200 de ani de când locuitorii ei au părăsit-o pentru a-și construi portul la malul mării. Dar nimeni nu mai are timp pentru trecut. Iar tăcerea și misterul ei mi-au lăsat o amprentă profundă în memorie, pe care nu am uitat-o până astăzi. Coborând și urcând pe potecile ei prăfuite mi-am amintit, dintr-o dată de goana neobosită a lui Ahile după nemurire. Și a noastră, a tuturor, nu-i așa?

„Suflete multe viteze trimise pe lumea cealaltă,
Trupul făcându-le hrană la câni și la feluri de păsări
și împlinită fu voia lui Zeus, de când Agamemnon,
Craiul născut din Atreu, și dumnezeiescul Ahile
S-au dezbinat după cearta ce fuse-ntre dânșii iscată.”

În praful Paleachorei stau visele locuitorilor, durerile și suferințele lor, uitate pentru totdeauna. Și pe tot parcursul excursiei m-a tulburat misterul acestui loc complet părăsit. M-a făcut să mă gândesc și mai departe, la soarta unei țări, cândva leagănul civilizației pe care o trăim astăzi, acum redusă doar la plajele ei și la puritatea valurilor apelor sale albastre. Unde e Grecia de altădată? Unde e Ellada?

Grecia e, poate, țara mănăstirilor așezate în locuri inaccesibile, a atelierelor de icoane și a pelerinajelor pline de credință. Iar civilizația helenistică pe care Alexandru a dus-o până în exotica Persie o găsești doar în tine când peripatetizezi, fără să o știi, fără să știi măcar ce înseamnă, cu vreun prieten bun, fugind, anacronic și desuet, de viteza prezentului. Doar măștile de aur din Muzeul de Istorie elen mai păstrează trăsăturile regilor fără nume din Mycene, pentru că știința încă nu i-a dat lui Agamemnon un chip, sau chiar dreptul la viață, în timp ce, în vitrine, șirurile întregi de bijuterii de aur amintesc forma brațelor frumoaselor femei ce le vor fi purtat. Să fi fost oare și Elena războiului troian printre ele? A trecut atât de mult timp, și atât de multe greutăți peste ele, încât nimeni nu mai știe povestea lor. Pietrele surde și mute ale siturilor arheologice, praful dealurilor, vântul din pânzele pescarilor, doar ele ar putea să te îndrume pe urmele marilor dispăruți. Nici măcar muzica nu se mai păstrează.

Mască și armură de rege, din tezaurul micenian, secolul XVI î. Hr.
Bijuterii din tezaurul micenian. Muzeul de Istorie din Atena

Aceasta e, poate, și povestea Greciei: una despre uitare. A unei istorii care a dat naștere societății umane, așa cum arată ea astăzi. Imperfectă, dar perfectibilă la nesfârșit. Păstrându-l pe Aristotel măcar în gândire, dacă nu în amprenta pământului. Grecia e astăzi despre vacanță și despre soare, despre nisip și albastrul mării, despre odihna hedonistă a Europei istovite de galopul productiv al anului de muncă. Nimeni nu vine în Paleachora să admire zidurile dărâmate ale unei civilizații dispărute. Nimeni nu caută urmele pașilor lui Ahile. Nemurirea pe care a vânat-o cu atâta ardoare i-o dă doar neobositul Homer, care își cântă pentru eternitate versurile în aerul nopții luminate de templele de pe colina Acropolelui. Nici Ulisse, nici troienii nu mai trezesc imaginația generațiilor care privesc constant către viitor și care se afundă în tehnologie. Troia a căzut pentru totdeauna. Focul timpului e mai puternic decât focul aheilor, și distruge mai temeinic.

În fiecare seară, între templele mărețe de pe Acropole și zecile de baruri de pe acoperișurile din jur, în aerul nopții ateniene, răsună râsul lui Bacchus și al lui Zeus, imuni la lipsa ceremoniilor din ruinele lăcașurilor de altădată. Căci jertfe li se fac destule. Însă pentru Paleachora, Menelau și Agamemnon, Ahile și Ulisse rămânem să ne luptăm noi, cei de rând. Noi, călătorii. Cei care credem cu tărie că cea mai de preț avuție este amintirea.

Florența

Sunt doi ani de când am fost la Florența. Încă nu știu ce să scriu despre ea și cum să vă povestesc experiența. M-am uitat zilele astea prin pozele de atunci, căutând firul roșu al poveștii, și ceea ce mi-am amintit, cu o claritate deosebită, e lumina aceea incredibilă din Toscana. Soarele răsare și apune altfel în Florența, și nu e doar modul cum razele lui se reflectă de pe unghiurile și curbele sculpturilor cu care te întâlnești peste tot.

Am stat o săptămână în Florența, pentru că nu am reușit să mă desprind să mă duc și în celelalte orașe din zonă, la Siena sau la Pisa. Simțeam că e mai mult în ea, simțeam că am nevoie să merg în profunzime, să pătrund dincolo de muzee și de giganticele galerii de artă. Nu știu dacă am reușit. Este, în continuare, unul dintre orașele în care îmi doresc să revin, pentru că știu că e și mai mult acolo decât am reușit să descopăr la prima întâlnire. Încă am vie și puternică în suflet avalanșa de artă, de maeștri ai trecutului, de la Fra Filippo Lippi la Brunelleschi. Încă are un impact extrem de puternic asupra mea imaginea asta, prima pe care am văzut-o atunci, la început de octombrie, făcând la dreapta sau la stânga de pe o străduță lăturalnică.

Poate că asta ar trebui să vă spun, că Florența e plină de imagini spectaculoase, și nu mă refer la cele imortalizate pe pânză, în uleiuri prețioase. Conducătorii ei, imens de bogați, unii chiar extraordinar de cultivați și inteligenți, și-au dorit să își trăiască întreaga viață într-o operă de artă. Și au reușit. Orașul e construit cum astăzi, din păcate, am uitat. Orașul, cel vechi, e gândit astfel încât să îți fie sprijin și companion prin periplul gândurilor zilnice, să te încânte cu un palat transformat în muzeu, îngrămădit între casele impunătoare ale vechii nobilimi, între o catedrală și o piațetă minusculă, unde, brusc, simți lumina soarelui din nou și tabloul e întregit de albastrul incredibil al înalturilor. Cum poți să mergi într-un asemenea oraș? Nu îmi mai amintesc serile în care ajungeam probabil obosită crunt la apartamentul unde am stat, încă nesătulă de artă și de mers prin măruntaiele lui.

Mi-am luat un card pentru vizitat muzee, de genul celor care există cam peste tot, ca să te scutească de timpul pierdut pe la ghișee și cozi. Și trei zile, cât era valabil, am trăit în muzee. N-aș ști să vă spun dacă am mâncat, sau dacă am băut apă. Nu știu dacă aveam, dacă simțeam nevoia. Eram scufundată în frumusețe. Ați trăit vreodată senzația pe care o simți în fața unui lucru, a unei persoane, a unui peisaj atât de frumos, încât mintea și sufletul nu se pot coordona să articuleze cuvinte?

A patra zi m-am trezit epuizată. La capătul puterilor, după maratonul muzeelor. Și mi-am spus că e momentul să privesc oamenii. Care erau, de altfel, mulți în acel octombrie, la Florența. Peste tot, pe străzi, în muzee, la restaurante. E un lux, în aceste mari metropole, să poți să privești doar oamenii.

M-am plimbat fără țintă pe străzi. M-am dus pe Ponte Vecchio și mi-am dat seama că motivul pentru care e extraordinar, dincolo de istoria lui de mai multe secole, e felul cum arată Arno și Florența când ești exact în mijlocul lui. Fără cuvinte. Nu s-au inventat încă.

Am văzut magazine și anticariate, am intrat în pizzerii și librării. Și am intrat, nu aș ști să vă spun de ce, într-un restaurant care nu părea extraordinar de la prima privire, și în care nu era, de altfel, nimeni. Din stradă, se vedea un coridor îngust, care trecea pe lângă o vitrină unde cred că erau expuse câteva deserturi. Dar am înaintat. Mi-era foame și sete. Și am ajuns aici.

Cunoașteți bucuria de a lua masa singură, într-un loc simplu, dar primitor, privind și observând una dintre emblemele lumii de aproape? Aceasta este una dintre amintirile acelea care se gravează altfel decât celelalte pe tăblițele inimii. Felul cum sunetul părea să nu se propage aproape deloc în spațiul acela mic și intim, aerul amiezii, florile, gustul parmezanului. Era mult prea devreme pentru prânzul italian, astfel încât m-am bucurat în deplină liniște de acest loc magic. Am privit îndelung la Ponte Vecchio, la zidurile sale șubrezite, la geamurile afectate de trecerea timpului, și m-am gândit „Doamne, dacă ar putea vorbi!” Mi-am dat seama cum rezistă în picioare datorită grijii localnicilor față de el, față de trecutul lor glorios, datorită celor care rămân după ce valurile de turiști pleacă, sau intră și ele în somnul hibernal al extrasezonului.

Toată lumea știe că, în Italia, pizza, pastele și înghețata sunt emblematice. Nu ai gustat pizza, nu știi ce gust trebuie să aibă pastele sau înghețata adevărată până ce nu ajungi acolo. Dar ceea ce mi-am dorit și mai mult decât să gust ceea ce gustă fiorentinii a fost să întrezăresc măcar o umbră din trecutul lor. Și m-am îndreptat către casele unde nu stă nimeni. Nu, nu acelea abandonate. Casele muzeu.

Casa Martelli

Peste tot pe unde am călătorit am găsit aceste case care păstrează, ca niște capsule anacronice, atmosfera trecutului, încăpățânându-se să rămână, la fel ca orice bătrân de pe suprafața pământului, fidele timpului care s-a scurs și stăpânilor care nu se vor mai întoarce niciodată. În aceste case, nu vor răsuna râsetele de copii prea des și nu va mirosi a pâine proaspăt coaptă. Ele își caută în adâncuri, sub stratul subțire de praf și în strălucirile mute ale candelabrelor, poveștile minunate ale vremurilor când râsetele și ritmurile muzicii le făceau să vibreze. Sunt mai multe în Florența. Sunt peste tot, de altfel. Și tristețea lor, singurătatea lor pare să se învioreze puțin când le descoperă vreun turist dornic să vadă dincolo de spectaculoasele focuri de artificii ale galeriilor de artă gemând de capodopere ilustre. Nu sunt case cunoscute. Nu au stat aici nume importante ale istoriei. Însă între zidurile lor pictate, între draperiile ferestrelor, mătăsurile scaunelor și sclipirile candelabrelor de Murano s-au petrecut dramele esențiale ale vieții fiorentine de acum sute de ani. Oamenii care au trăit nu au fost oameni de rând, ci stâlpi puternici ai trecutului. Dar istoria, crudă ca întotdeauna, și fidelă crezului că oamenii obișnuiți nu mișcă marile rotițe ale schimbării, nu i-a reținut.

Casa Martelli
Casa Martelli
Villa La Petraia

Și pășind pe podelele de terracotta, privind scaunele pe care nu se va mai așeza nimeni niciodată și draperiile pe care nimeni nu le va mai da la o parte pentru a intra lumina soarelui, găsești aici, în aceste case, Florența cea vie, cea care iubește în continuare, cea care suferă, cea care poate, cumva, să aducă armonie între smartphone-ul de ultimă generație, la care tocmai se desfășoară o dramă sentimentală, și zidurile catedralelor. Cum e posibil?

Acceptarea e probabil cel mai important cuvânt al Florenței. Arta ei fabuloasă nu ar fi existat dacă marii potentați care au guvernat-o nu ar fi știut să facă politică, într-o Italie dominată de rivalitățile dintre familii și râvna pentru atotputernicul Scaun Papal. Iar fiorentinii Medici au învățat repede că ceea ce mișcă istoria sunt banii. Abili, versatili, ei au transformat Florența în capitală, prin acceptarea orgoliilor rivalilor lor, și îmblânzirea lor cu artă, vin și opulență.

Palatul Pitti

Dar Medici nu ar fi existat fără ceilalți. Fără gonfalonierul Martelli, de exemplu. Fără Ponte Vecchio. Fără vilele cocoțate pe dealurile din împrejurimi, cu grădini pline de lavandă. Fără iubirea și suferința femeilor ascunse în spatele persienelor. Și astăzi, când rivalitățile s-au stins, când Sfântul Scaun nu mai poate fi cucerit cu vârful spadei, când lumea se învârte după un alt puls, nimeni nu și-ar mai aminti de Medici, dacă nu ar fi Michelangelo. Și Florența. Și noi, călătorii prin timp.

Villa La Petraia

Ce mai e de văzut în Florența, în afară de muzee? O lume. O viață fremătând. O inimă, formată din zecile de mii de inimi fiorentine care au transformat acest oraș în cel mai frumos oraș din lume. Unde până și călugării budiști vin să admire bogățiile fabuloase ale bătrânei doamne, din cel mai faimos loc pentru fotografii.

Încă nu știu dacă aceasta este povestea completă a zilelor mele de octombrie la Florența. Cineva spunea, la un moment dat, că facem fiecare călătorie de trei ori: o dată când ne pregătim și ne documentăm pentru ea, o dată când o facem cu adevărat și a treia oară când ne reamintim. Cred că o parte din mine încă mai e în Florența, plimbându-se pe străzile acelea atât de speciale, între clădirile impunătoare. Și mai cred că această parte mă va aștepta acolo până ce mă voi reîntoarce, pentru a-mi întregi călătoria și a descoperi până la capăt povestea celui mai frumos oraș din lume.

Vinul care mă merită

E vineri. Sfârșit de septembrie. O vară indiană, capricioasă, cu soare mult și seri reci. Mi-am turnat un pahar cu vin, și am ales un pahar care se numește La Divina, pentru un Shiraz special din 2014. Acum doi ani, cred, la o degustare, cel care prezenta vinurile mi-a spus o replică pe care mi-am întipărit-o foarte adânc în memorie: Beți vinul care vă merită. Shirazul mă așteaptă cuminte în pahar, pentru că prelungesc intenționat așteptarea. Știu că mă merită.

În vară, prin iulie, cei de la crama Mierla Albă (nu aveți cum să o știți, e foarte mică, dar specială) au scos primul lor vin. Numit chiar așa, Mierla Albă. Și spuneau ei, pe Facebook, în promovare: Acesta este primul nostru vin. Unicul. Ei bine, mi-am spus, iată un vin care mă merită. Și am pornit o nebunie.

Știți fraza aceea celebră a lui Dante: „Iubirea mișcă soarele și celelalte stele?”. Nu știți nimic până ce nu ați văzut niște femei care își doresc cu adevărat să facă ceva pentru ele. Doar pentru ele. Ne-am adunat zece. Care de care mai diferită, cu aspirații și pasiuni diferite, cu dureri și complexe diferite, cu griji, responsabilități, cu speranțe, cu trecuturi. Și am fugit, nebune, în Dealu Mare, fără să știm prea bine ce vrem sau ce ne așteaptă. Am plecat, în primul rând, să fim doar noi cu noi și noi între noi. Femei. Preotese ale intimității. Acolo unde să nu fim mame, soții, prietene, colege, manageri, profesoare, medici sau contabile. Acolo unde să fim doar femei. Nimic nu putea să ne pregătească pentru ceea ce am descoperit.

Dealu Mare este o fâșie de aproximativ 70 de kilometri între Strejnicu și Vernești (sau între Ploiești și Buzău, da, puteți să le căutați pe hartă), aflată la aproximativ aceeași latitudine nordică cu Bordeaux și Toscana. Aici se făuresc vise. Între Strejnicu și Vernești au venit prin 2003-2005 niște visători și romantici incurabili care și-au dorit să prindă o himeră: să facă vin bun în România. Nu aveau nici cea mai mică idee cu ce se confruntau. Pe lângă cei 40 de ani care au impregnat adânc în memoria și în papilele colective vinul dulce, ieftin, proletar, băut mult, fără discernământ, ei se aruncau într-o lume în care aristocrația Europei făcea vin de mai bine de 400 de ani. Într-o lume în care există diferite clone pentru un singur soi nobil de vie, selecționate în funcție de scopul pentru care se cultivă, într-o lume în care tehnologia și savoir-faire-ul decantat de-a lungul secolelor dă naștere unor capodopere care reușesc să definească spiritul unei națiuni. Iar ei, idealiști, neînfricați, își doreau să definească spiritul românesc.

În Dealu Mare s-a investit din 2003 până în 2011 neîncetat, fără a obține nimic înapoi. S-a achiziționat tehnologie, s-a schimbat via, s-au făcut planuri și s-a așteptat. Ca pământul și soarele să își găsească ritmul comun. Vinul bun, de calitate, se naște din suferința viei. Din tânjirea ei după apă și din chinul îndurării soarelui necruțător, din dorul ei după strugurii tăiați încă de când sunt verzi. Tot dorul și toată suferința asta o ajută să își pună în mișcare potențialul ei magic de a transforma lumina și apa în zahăr și arome. Natura își exercită controlul implacabil, fără false pretenții. Strugurele adună experiență, gust, și resursele de zahăr care vor fi transformate în alcool.

Primul visător pe care l-am întâlnit a fost Ștefan Ionescu, proprietarul cramei 1000 de Chipuri. Are o pensiune chiar la cramă, unde am și dormit. Dar despre asta, puțin mai încolo. Ștefan a început prin a fi ascultat de patru dintre noi și a sfârșit prin a avea atenția noastră completă. Am degustat vinuri din sticlă și din tanc, am mâncat cea mai bună vită la cuptor din viața mea, am vorbit despre vie și despre filosofie, despre temeri și speranțe, ale noastre și ale lui, despre coduri nescrise, despre demnitate și despre pasiune. De ce 1000 de Chipuri? E vorba, da, despre mituri. Despre cum miturile din întreaga lume au unul și același erou: omul. Despre cum interiorul nostru poate să dea formă lumii care ne înconjoară. E vorba despre cartea lui Joseph Campbell Eroul cu o mie de chipuri, dar e vorba, mai întâi de toate, despre cele o mie de chipuri care dau naștere vinului care se află în paharul din fața voastră. Oamenii locului. Oamenii din Dealu Mare. Datorită lor, Ștefan face un vin deosebit, un vin de calitate, mai mult, un vin românesc. Pe oamenii din Dealu Mare, el i-a pus pe etichetele sticlelor sale, pentru ca lumea să îi cunoască. Modești, emoționați, ei aproape că nu s-au recunoscut.

La 1000 de chipuri

Shirazul a început să se deschidă. Mi-a cerut și niște brânză maturată alături. L-aș transforma într-un parfum.

Nu veți putea să înțelegeți prea bine experiența aproape inițiatică pe care am trăit-o noi toate la zece intensități diferite în Dealu Mare, până ce nu veți vedea via dimineața. Regularitatea liniștitoare, ca o incantație, a șirurilor de butuci de vie care se întind cât vezi cu ochii de jur-împrejur. Soarele blând al sfârșitului de august care își filtrează lumina printre frunze îți mângâie sufletul obosit de haosul, betonul și asfaltul orașului. În vie, timpul trece altfel, și se măsoară în zahăr și în grade Celsius.

Dealu Mare

Există, în acest teritoriu aparte, și crame mari. Gigantice pentru suprafața podgoriei. Ca Budureasca. Budureasca face export, are un spațiu de depozitare de 3000 de tone de vin în tancuri de inox, face spumante cu vervă și roșii impetuoase, pe lângă albe și rozeuri, face sticle speciale pentru chinezi, cupaje, monosoiuri, și cam tot ce vă puteți imagina. Budureasca nu are foarte mult timp de vise și de lupte cu morile de vânt, are manageri inteligenți și somelieri sclipitori, care știu să se plieze după cerințele clientului, chiar și atunci când clientul e reprezentat de zece femei rebele. Budureasca, prin intermediul extraordinarului Ștefan Timofti, face sabrări cu paharul, ne vorbește cu elocință despre pairing, ne arată probe de sol. Ne face o demonstrație de forță. Pentru că sunt o forță. Unul dintre cele 1000 de chipuri.

Budureasca – gamele de vinuri

Somelier și magician – Ștefan Timofti

La polul diametral opus e Mierla Albă. Mierla e o jucărie. Un vis. E locul unde doi enologi, magicieni ai vinului, se retrag din când în când să creeze în completă și deplină libertate. Mierla e semnul că se poate. Parte dintr-un proiect numit Valahorum, Mierla are identitate și farmec, iar pe 5 hectare de vie face un singur vin pentru piață și două care nu se comercializează. Mierla ne vorbește cu entuziasm și energie prin Daniel Dorneanu, enolog din pasiune și din convingere, care își povestește vinurile cu autenticitatea cu care își trăiește viața, și care e cotropit complet de zece femei care sunt fericite că se află acolo, cu el și pentru el. Marele absent e cavalerul vinului românesc, Răzvan Macici. El e în Dobrogea, la crama Rasova, unde culege strugurii. Via e prima, întotdeauna. Nu există altă posibilitate. Răzvan a făcut vin pentru Africa de Sud cu tot talentul lui imens dezvoltat la Iași, la USAMV, și a visat că poate, și trebuie, să facă vin pentru țara lui natală. Și s-a întors. Să se lupte cu birocrația, cu ignoranța publicului, cu pământul și soarele. Va fi învingător? Cine știe? Nimeni nu poate spune. El nu se gândește însă la destinație. Călătoria e importantă. Vinul. Calitatea, gustul, arta.

Mierla Albă

Daniel Dorneanu

Am pus Brahms. Simfonia a III-a, bineînțeles. Un concert din 25 septembrie 2014. Ce coincidență! Muzică interpretată acum 6 ani, cu un vin de acum 6 ani. Ce vremuri! Eram cu totul altcineva atunci.

Vă amintiți, în Vrăjitorul din Oz, când Dorothy îl descoperă pe vrăjitor? Iar el îi dezvăluie secretul tuturor evenimentelor și personajelor din drumul ei: puterea stă în interiorul tău, întotdeauna a stat. L-am întâlnit pe vrăjitor, pe profesionistul absolut, duminică dimineața, la Lacerta. Mihai Baniță este enolog și exact asta e definiția sa: a face vin este pentru el un mod de a trăi, și nu o meserie. Nici măcar o artă. E modul în care el respiră. Domnul Baniță ne povestește, stăpânit, cu umor fin și puțin nesigur (cine ar avea încredere în zece femei?) despre povestea cramei Lacerta, dar și despre ce s-a întâmplat și se întâmplă în Dealu Mare. Ca un vrăjitor, el ridică vălul de magie și ne arată adevărul. Mai mult, el ne învață. Cu răbdare, cu modestie, cu autenticitate, el ne-a explicat, vreme de două ore, poate și mai bine, ce înseamnă și cum se face vinul de calitate. An de an, în fiecare an. De ce face vin alb și de ce face vin roșu.

Lacerta Winery – enologul Mihai Baniță

Și tot el ne explică unde este identitatea românească, în privința vinului, și ceea ce ei, cu toții, ca o ligă a cavalerilor loiali și credincioși, încearcă să obțină: Feteasca Neagră. Iluzorie, instabilă, încăpățânată, capabilă de capodopere, dar extrem de greu de obținut, Feteasca Neagră este soiul românesc autentic care ne-ar putea defini, o dată ce ei, cei puțini, cei aleși, îi vor descifra misterul și vor reuși să o obțină mereu la aceeași calitate. Vor reuși măcar în privința asta? Nimeni nu știe. Doar via, soarele și pământul. Omul visează și speră. Mierla Albă e o Fetească Neagră.

Am văzut și alte crame în călătoria noastră la sfârșit de august prin Dealu Mare. Dar ele au fost, pentru mine, fără chip. Și fără suflet, dintr-un punct de vedere. Mult mai bine decât mine a povestit prietena mea Andreea Marc, despre toate și multele detalii ale escapadei din Dealu Mare chiar aici. Și toate acestea nu ar fi fost posibile dacă Răzvan Stoenescu nu ar fi avut răbdarea și bunăvoința să ne ajute și să ne organizeze.

Shirazul meu se numește Ie de Fințești și s-a născut la crama 1000 de chipuri. E una dintre cele 4722 de sticle care însumează munca de ani de zile a celor o mie de suflete și inimi ale vinului românesc. E un vin care înseamnă o experiență. Astfel încât, atunci când vreți să cumpărați o sticlă de vin, nu întrebați niciodată ce are ea în plus față de sticla ieftină din raftul de supermarket. Întrebați-vă dacă meritați să îi aflați povestea. Și întrebați-vă și dacă sticla din supermarket vă merită. Alături de Brahms, Shirazul e companionul perfect. Mierla o rezerv pentru anul viitor, când voi împlini o cifră rotundă. O aștept, pentru că știu că merită așteptarea. Pentru că știu că mă merită.

Viața ca un roman

Zilele astea stau mult cu tata. E frustrat de faptul că trebuie să stea în casă și atunci are chef de povești. Vedeți, el a fost tot timpul un om activ. Nu-s multe obstacolele care au reușit să îl oprească. Aș zice chiar că, de câțiva ani încoace doar a încetinit, atât. Iar statul în casă e, de departe, cea mai mare tristețe pentru el.

Poveștile lui sunt mai bune decât orice roman de aventuri. Avea 13 ani la război. Cel mondial, da. A stat un an în refugiu, împreună cu sora lui și părinții, undeva într-o localitate la poalele Bucegilor, de care își amintește și acum. Îți povestește exact și localizarea ei geografică, „pe partea stângă a râului, pe partea dreaptă era celălalt sat”. Erau găzduiți la o bătrână căreia îi spuneau „Măicuță” și căreia îi plăteau chirie, din puținul pe care îl aveau. Lăsaseră tot în urmă, casă, haine, cărți, școală, și se suiseră într-un tren să fugă din calea rușilor și a războiului care își schimbase sorții de izbândă. Și-o amintește și acum pe bătrână. Și faptul că avea livadă și mâncau mere ionatane și lapte de vacă, un lux prin părțile acelea. Și mămăligă multă, și linte. Ce se găsea. Și nu știau când și dacă se vor mai întoarce acasă. Iar ei erau cei norocoși, pentru că reușiseră să plece. Mai erau cei rămași în urmă, cei care nu au putut pleca, sau nu au avut cu ce. Bătrâna avea un băiat pe front. Care a căzut prizonier la un moment dat, pe undeva pe lângă Suceava, dar a reușit să fugă și s-au trezit cu el într-o noapte, acasă, în umbra Bucegilor. Vorbea prin somn, sărmanul și povestea ororile. Și tata le auzea, dar nu le mai povestește acum, cui ar folosi? Își amintește și despre nemți, și despre ruși. Și povestește, dar în puține cuvinte, că nu-s lucruri de povestit, o să le ia cu el, să nu mai rănească și pe alții.

O persoană interesantă, tatăl meu. Timp de 10 ani de zile a făcut toți munții României pe jos, cu rucsacul în spate, fără experiență de alpinist, doar cu bunul simț și cu pasiunea pentru natură. Și cu câte un drumeț ocazional, care i se alătura uneori de la începutul expediției, alteori doar pentru o bucată de drum. Și cu care împărțea mămăliga de la stână, când îi răsărea în cale, și brânza care le-o dădeau ciobanii, puțin surprinși să vadă oameni pe coclaurii pe care umblau ei. Și friptura pe piatră, și usturoiul pus bine în rucsac de acasă, că nu se știe când îți trebuie.

Au intrat o dată în vizuina unui urs, el și un tovarăș de drum, fără să își dea seama, ca să se adăpostească de o ploaie. De-abia când au simțit mirosul puternic, pe care tata nu-l descrie, pentru că a fost un om delicat toată viața lui și s-a ferit să spună până și vreo înjurătură de față cu o femeie, și-au dat seama și au ieșit rapid, căutând o cabană. Era vremea când puteai să îți iei circuit cu trenul, de la CFR, și aveai două întreruperi. Se suia la Iași, cobora unde își propunea să se suie pe munte și după ce cobora de partea cealaltă a Carpaților, se suia iarăși în tren și mergea mai departe. Îi știe pe toți, Apuseni, Făgăraș, Bucegi, a fost în peșteri pe vremea când nu erau iluminate cu lumină electrică și mergeai cu făclii cu păcură, și nici nu erau amenajate pentru turiști. Un roman de aventuri.

A prins de toate, și bune și rele. A văzut și bune și rele, dar le povestește rar, când ne punem la vorbă și îl iscodesc eu cu câte o întrebare. Are două nepoate după care se topește și le așteaptă cu sufletul la gură, iar singurul lucru de care se teme este că nu vor reuși anul ăsta să vină în țară să îl vadă. Căci altfel nu i-a fost frică niciodată. Știe și despre frizerii făcuți procurori în șase luni de comuniști, și despre mandate de arestare semnate cu forța, dar și despre oameni salvați de la pedepse crunte de alți oameni. Dar, vedeți, nu i-a fost frică. A avut încredere. În el, în Cel de Sus, în onestitatea lui care l-a însoțit tot timpul, în generozitatea lui pe care nu știu cât a conștientizat-o, cât face parte din cine e.

Povestește despre cum, în comunism, au fost colegi de-ai lui de facultate exmatriculați pentru că nu aveau părinții care „trebuia”. Origini „sănătoase”, așa se numeau. Erau chiaburi, adică aveau agoniseală. Poate o moară, poate un pic mai mult pământ, niște vite. Și învățători dați afară din învățământ, din același motiv. Și copii și tineri care găseau oameni miloși să îi înfieze, ca să poată să facă școală. Cu o „origine sănătoasă”. A prins școală de băieți și vremurile când se făceau în sate baluri, și se alegeau reginele balurilor, și băieții erau galanți și votau, iar regina balului, ea era cea care își alegea regele, căruia îi acorda un suveran dans.

După ceva ani, și-a făcut traseul pe munte în așa fel încât să ajungă în localitatea unde fusese în refugiu. A găsit schimbări. N-a mai găsit-o pe Măicuță și nici pe băiatul ei, dar a găsit ionatanii și livezile tot la fel de frumoase, statornice.

Povestește despre cum, student fiind, sărman, căci din puținul pe care îl primea de acasă trebuia să plătească și chirie, și mâncare, și „sfertul de vin”, și toate cele trebuincioase, actorii ieșiți după spectacol să consume adrenalina pe care ți-o dă creația pe scenă îi chemau la masă cu ei. Pe el și pe colegii lui. Fără să-i cunoască. Pentru că tinerii meritau întotdeauna să stea la masă cu oamenii cu adevărat mari. Costache Sava, Nicolae Șubă, Ștefan Dăncinescu. Nume pe care toată lumea le-a uitat. Mai puțin tata. Și stăteau la vorbă și la povești. Și la un „sfert de vin”.

I-a plăcut Ioana Radu, romanțele ei, amărăciunea cu care cânta. Și a cântat. De când mă știu, tata a cântat. Știe versurile la tangoul La Cumparsita, pe care au cântat-o cu Corul Cadrelor Didactice, împreună cu tatăl său, mama sa, învățători amândoi, și cu sora lui. Ca în Sunetul Muzicii, doar că mai latin și cu mai puține flori de colț. Și cu roșu peste tot. Și toți cântau. Au făcut o dată o întâlnire de multe zeci de ani de la terminarea facultății și toți colegii lui au venit la noi acasă, și toți cântau! Dincolo de opresiune, de amintiri triste, știau cântece multe, de curtat fetele, de cheflii, de dor, de amar. Dar cântau. Și acuma, dacă îl rog, cântă, dar i-au îmbătrânit corzile vocale și se întristează când se aude, pentru că își amintește, ca și cum ar fi fost ieri.

Vedeți voi, ne e frică să nu ne pierdem trecutul. Pentru că e parte din cine suntem. Și ne-am obișnuit să trăim în viitor, la hiperviteza internetului și a informației. Și ne credem semizei, pentru că există medicamente pentru aproape orice, în afară de nesuferitul ăsta de virus, dă-l încolo, să se descopere vaccinul ăla o dată, ca să putem în continuare să uităm de faptul că murim, și să ne trăim viața pe stand by, cu „mai târziu” și „nu acum”, cu două săptămâni de concediu la all inclusive, ca să facem și noi o pauză și să ne tragem sufletul, dar să nu cumva să simțim, să nu facem efortul să căutăm nici măcar un loc frumos unde să bem vreo băutură locală, că „cine știe ce gust are” și „nu-mi place cum arată crâșma asta, hai să mergem”. Și nu mai cântăm. Că „nu se cade”. Să nu cumva să suferim. Să nu ne pierdem confortul călduț al non-simțirii, al vieții programate, care continuă la nesfârșit, pentru că știința progresează, iar noi devenim nemuritori pe zi ce trece. Și nu ne trece prin cap să ascultăm poveștile bătrânilor, ale bunicilor, care au trăit de zece ori cât noi, pentru că cine are timp să stea să le asculte poveștile nebune de viață, de pe vremea când nu aveai vești despre vii sau despre morți decât când te întâlneai printr-un tren sau la o chermeză cu vreun neam care îți povestea veștile din partea cealaltă de lume.

Ne trăim viețile ca niște știri de senzație, cu titluri cu litere mari și conținut puțin spre deloc. Și am uitat că au fost vremuri peste noi când oamenii erau oameni. Și se ajutau că așa era. Atât. Și nu aruncau cu venin unii în alții. Că fac sau nu. Că pot sau nu. Împărțeau binele și răul, frățește. Și încercau să limiteze dezastrele, atunci când puteau. Dar suferința și moartea făceau parte din viața lor zilnică. Ca și bombardamentele. Sau arestările. Pentru că viața merge înainte, până ce se termină, pentru că așa e viața. Că e un virus, că e ea, inima, biata, că e vreun intrus în corpul tău, care te invadează, ce contează? Contează să trăiești fără teamă. Și fără să aștepți. Să îți cumperi biletul de avion. Să spui povestea. Să spui că iubești. Lasă convențiile. Votează pentru regina balului. Iar atât cât trăiești, mai bine savurezi „un sfert de vin” și o aventură pe munte, și un chef cu prietenii, sau cu artiștii, decât să încerci să devii nemuritor. În definitiv, who wants to live forever?

Cordoba. Când timpul se oprește

Când călătorești cu autocarul prin Europa, ai ocazia să experimentezi senzația ciudată a deplasării în timp. Autogările moderne, anonime, cu destinație în principal utilitară, aparțin fără îndoială timpului prezent. Unde totul trebuie să fie cât mai simplu, pentru a putea fi perceput într-o fracțiune de secundă de simțurile noastre atrofiate, și cât mai clar organizat, pentru a putea să ne continuăm drumul către destinație, în timp ce scriem un mail, vorbim cu un prieten pe Messenger sau acționăm spasmodic scroll-ul pe Facebook. Dar din momentul în care pășești în afara autogării și îți începi călătoria către orașele vechi ale Andaluziei, timpul începe să se învârtă în jurul propriului ax, conducându-te pe nesimțite înapoi cu câteva secole.

Cordoba e orașul care poartă cel mai adânc amprenta trecerii maurilor, pentru că, datorită capriciilor istoriei, ea a alunecat acum mult timp în afara atenției ultracatolicilor regi spanioli și, prin urmare, și în afara tendințelor lor ultracivilizatoare, după ce au încercat să transforme inegalabila moschee califală în ceva ce nu era: un templu catolic. Orașul a devenit astfel o capsulă a timpului incredibilă. Străzile înguste, cu case care par că se unesc în fața ta, cu ziduri albe și câte un singur nivel, pentru a izgoni căldura, construiesc o structură elaborată în care, călătorule, te vei rătăci. Pentru că ar fi păcat să utilizezi prea des harta sau mijloacele moderne de localizare în acest tihnit labirint alb, în care zilele se scurg la fel, de la răsărit la apus, pe ambele maluri ale leneșului Guadalquivir.

Astăzi, centrul călătoriei tale, punct de origine și destinație, în același timp, e moscheea califală: Mezquita. În curtea ei cu chiparoși și portocali, nimic din turlele impunătoare pe care le poți deja vedea nu te lasă să bănuiești ceea ce vei descoperi, o dată intrat.

Mezquita – curtea interioară

Primele șiruri de coloane se aseamănă cu începuturile poveștilor Șeherezadei. Într-un ritm uniform, hipnotic, ele te invită să pășești mai departe, către interior. Către inima ei, împărțită de secole între doi profeți ai unui același Dumnezeu. Ca și inima ta, călătorule, împărțită veșnic între dorul de casă și dragostea de libertate, și de ceea ce privești. E liniște, întuneric și răcoare în Mezquita. În prezența marilor spirite și a marilor capodopere se pășește încet și se vorbește în șoaptă, fără explozii sonore care să deranjeze magia timpului, încremenită între curbele complexe ale cupolelor nesfârșite. Contrastează puternic întunericul din Mezquita, luminat pe alocuri de lămpi plasate strategic, cu albul caselor din jurul ei și cu albul orbitor al soarelui de august în Andaluzia. Ochii tăi se obișnuiesc încet cu penumbra boltelor infinite. Găsești caligrafia complexă a Coranului deasupra mihrab-ului și a porțiunilor păstrate în stare absolut uluitoare, alături de arabescurile capelelor și ale stranelor corului, din inima străpunsă catolic a acestei moschei ancestrale. Și timpul se oprește în loc.

Mihrab – locul rezervat pentru imam la rugăciune. Este decorat cu caligrafie din Coran și datează din secolul al X-lea
Altarul central

Secundele, minutele, orele își pierd importanța. E un carusel al sufletului, cel care se întâmplă în acest fabulos monument al trecutului. Nu există nimic asemănător în întreaga lume, și ești, dintr-odată, conștient de propria mortalitate, de propria efemeritate. Viața ta, călătorule, e doar o clipire a ochilor timpului. Depinde de tine dacă în această clipire e închisă marea frumusețe a lumii, sau doar periodicitatea secvențelor propriei tale vieți. Respiri și te apropii. Tăcerea e cea mai potrivită muzică în acest spațiu magic.

Iar Mezquita nu e singura surpriză pe care ți-o rezervă acest orășel, de multe ori ignorat de pe rutele marilor experiențe andaluze. Una dintre ele este la balcoane și ferestre. E lecția pe care ți-o oferă un spațiu special dintr-o țară specială, despre loialitate și aparținere. Derecho al descanso, derecho a la ciudad! scrie pe bannerele pe care le întâlnești în multe locuri. „Dreptul la odihnă, dreptul la orașul nostru!” e lecția pe care ți-o dă spaniolul, andaluzul, cordobezul. „Acesta e orașul meu, călătorule.” Tu ești doar un trecător, dar cel căruia îi aparține acest spațiu sunt eu, nu uita! Trebuie să mă respecți, căci eu îți ofer tot ce am mai bun, îți ofer orașul meu, viața mea întreagă. Și cordobezul te invită înăuntru, căci ușa casei sale e mereu deschisă.

Curaj, îndrăznește! Trecătorule, turistule, fotografule! În câteva din aceste curți închise, răcoroase, dăinuiește arta prelucrării pielii de bovină într-un mod în care onorează și viața animalului, dar și sacrificarea sa pe altarul artei. Depinde doar de tine să le descoperi. E un meșteșug foarte vechi, acesta al imprimării și vopsirii pielii, pe care cordobezii l-au transformat într-o artă exuberantă. Ei îmbracă pereții, cuferele, mesele și lampadarele în pielea prețioasă, metamorfozată sub mâinile meșteșugarilor în curcubeu de culori și explozie de forme. Căci viața și moartea se îngemănează în culoare și în artă, întotdeauna. Rătăcind prin labirintul străduțelor albe, pășești mai departe. Istovit de soare și de sete, te îndrepți năucit de frumusețe, tot înainte, până ce ajungi pe malurile râului.

Sală de expoziție din atelier de pielărie în Cordoba
Panou de perete din piele de Cordoba, procesată și pictată manual
Panou de perete din piele de Cordoba, procesată și pictată manual

Există aici un pod care face legătura între vremuri. Căci vezi tu, trecătorule, podul acesta datează de la începuturile timpului, din secolul I și te conduce peste râu, către orașul nou. Ajutându-te să revii în prezent. Și doar atunci când pășești peste el, pe întreaga lui lungime, reușești să te scuturi de extraordinara experiență a trecutului Cordobei. Și să pășești mai departe. Tulburat, îndrăgostit, dezorientat, te îndrepți către hotel. Aromele de cafea și șofran te urmăresc pe străzile înguste. Toții porii sunt deschiși către soare, către Orient, dincolo de Alcazar, de sălașul regilor ultracatolici și ultraspanioli. Închizi ochii pentru o clipă și îți continui apoi călătoria către Granada. Mai departe, tot mai departe, prin Andaluzia.

Podul roman peste Guadalquivir, Mezquita și orașul vechi al Cordobei

Sevilla! Și inima mea cântă

Smaranda Acatrinei

Uneori, când simți că începi să te cufunzi în monotonia ritmului care te înconjoară și că nu reușești să îți mai distingi chipul și sufletul din marea de chipuri și suflete care se mișcă în aceeași cadență zilnică, trebuie să pleci în Spania. De ce tocmai în Spania? Simplu. Pentru că acolo îți găsești castelele construite demult, din vise și speranțe, un pic dărâmate de seriozitatea trecerii anilor sau poate, cine știe, încă în picioare, printr-un miracol, dar și pentru că acolo intri într-un timp care curge altfel, dilatat, din cauza soarelui leneș de amiază. Acolo, în răcoarea și susurul necontenit al fântânilor din curțile interioare, la umbra portocalilor și palmierilor, începi să îți redescoperi felul în care îți funcționează mintea și îți amintești cum e să îți asculți inima.

În Sevilla, oamenii sunt simpli și direcți, viața e dulce și nimeni nu se grăbește nicăieri niciodată. Pe străzile răcoroase…

Vezi articolul original 943 de cuvinte mai mult

Sevilla! Și inima mea cântă

Uneori, când simți că începi să te cufunzi în monotonia ritmului care te înconjoară și că nu reușești să îți mai distingi chipul și sufletul din marea de chipuri și suflete care se mișcă în aceeași cadență zilnică, trebuie să pleci în Spania. De ce tocmai în Spania? Simplu. Pentru că acolo îți găsești castelele construite demult, din vise și speranțe, un pic dărâmate de seriozitatea trecerii anilor sau poate, cine știe, încă în picioare, printr-un miracol, dar și pentru că acolo intri într-un timp care curge altfel, dilatat, din cauza soarelui leneș de amiază. Acolo, în răcoarea și susurul necontenit al fântânilor din curțile interioare, la umbra portocalilor și palmierilor, începi să îți redescoperi felul în care îți funcționează mintea și îți amintești cum e să îți asculți inima.

În Sevilla, oamenii sunt simpli și direcți, viața e dulce și nimeni nu se grăbește nicăieri niciodată. Pe străzile răcoroase, dimineața, s-ar putea să te găsești numai tu, turist nerăbdător cu liste lungi de obiective, și câțiva sevillani care se îndreaptă alene spre serviciu, după ce și-au băut cafeaua în barurile liniștite, deja deschise. În Sevilla, pâinea prăjită seamănă cu sufletul tău, cald și moale pe dinăuntru și aromat și puțin ars pe dinafară și merge de minune cu curgerea tihnită a minutelor în care îți bei cafeaua.

Dimineață în Sevilla
Dimineață în Sevilla

Primul lucru care te lovește, pe tine, turist european supra- și ultracivilizat, e faptul că felul de mâncare specific, pe care îl găsești pe mai toate meniurile, ca o declarație de credință și loialitate, e unul convivial, care se face și se mănâncă în comunitate. Și guști paella cu neîncredere, de parcă orezul ar fi sub așteptările tale rafinate de furnică agilă, care își dorește, când se oprește pentru o clipă efemeră din veșnica agoniseală, o experiență senzorială din cale afară de explozivă. Și ești siderat să descoperi că asta și primești: pentru că în Sevilla, experiențele senzoriale uluitoare sunt pentru toată lumea, pentru că nu numai oaspetele e special și merită să primească ceea ce e deosebit și specific și aparte. Fructele de mare îți aduc pe cerul gurii zumzetul oceanului, iar boabele galbene și aromate îți potolesc foamea după senzațional, vorbindu-ți despre Orient, despre deșert și lumi vrăjite. Marea e alături să îți poarte visele. Într-o zi normală, ca oricare alta, la orice restaurant sau cafenea. Și universul tău e zguduit din temelii.

Paella

În Sevilla, bărbații și femeile cântă, deopotrivă. Cântă și Carmen, cântă și Bărbierul. Pentru că pasiunea se traduce în același limbaj pentru ambele sexe, fără bariere impuse de conveniențe și fără limitări impuse de autorități artificiale, străine și uitate. Și în tânguirile lor, uneori aspre, dureroase, alteori pătrunzătoare și nemiloase, simți cum recunoști un cântec pe care nu l-ai mai auzit demult. Cântecul inimii tale. Cântecul despre adevăr și despre iubire. Despre cum dragostea e atotputernică. Despre dorul care te mistuie și despre cum să lupți ca să le aperi și să le păstrezi pe toate acestea. Acolo, în Sevilla, îți descoperi cadența pașilor, într-un dans pe care credeai că deja nu îl mai știi. Acolo, regulile societății din care vii devin neclare și confuze. Ritmul inimii e singurul care dictează. Te cufunzi, turist devenit visător, reîntors la matrițele ancestrale ale timpului care curge molcom, în senzații și sentimente. Refuzi să gândești. De ce ai face-o? Soarele răsare leneș la est. Palmierii zâmbesc. Portocalii îți bucură privirea cu inconfundabila culoare a fructelor amare. Bucuria te înconjoară.

Alcazar de Sevilla, grădini
Alcazar de Sevilla, Curtea domnițelor
Patio, vila Las Duenas

Bărbații cântă la chitară melodii focoase, sau mișcă viguros și neobosit din picioare și din șolduri în flamenco. Nu e nimic rușinos în a simți. Nu e nimic de ascuns în a-ți trăi sentimentele. Pasiunea și masculinitatea nu mai sunt divergente cu sensibilitatea și descoperi, cu mirare, că lumea în care trăiai e falsă, rece și dură, nemiloasă.

În Sevilla, femeile, reginele eterne, încredințează bărbaților exploratori misiuni aproape imposibile. De aici a plecat Columb, și Isabel o dată cu el. Tot aici s-au întors și au adus cu ei bogățiile și mirajul noilor Indii. Dacă femeia nu ar fi crezut până la capăt, nestrămutat, în visul bărbatului, toate acestea nu ar fi existat. Noi nu am fi existat. Dincolo de politici și de putere, de conveniențe sociale și identități mai mult sau mai puțin determinate, aici, femeia și bărbatul dansează același dans nemuritor, de secole. De la balcoanele din fier forjat, din spatele evantaielor și al chitărilor, sevillanii te urmăresc. Ce vei face, străine? Vei începe să cânți și să dansezi? Îți vei asculta, oare, cântecul inimii? Sau vei bifa lista și vei pleca mai departe?

Monumentul funerar dedicat lui Cristofor Columb în Catedrala Sfânta Maria din Sevilla
Evantai de chihlimbar, în Palatul Regal din Sevilla
Dansator de flamenco

În Sevilla, căutând mirajul Orientului, intri în castele cum nu există în altă parte a lumii. În ele te poți plimba în voie, fără țintă, rătăcind fără un traseu bine definit. Și fiecare colț după care îți schimbi direcția pașilor te surprinde. Pentru că arabescurile și ornamentele tavanelor și ale coloanelor curg ca într-o cascadă, iar fiecare curte, absolut fiecare, te întâmpină cu tăcerea înfiorată de susurul fântânilor. Șoptești fără să vrei în aceste curți și întorci capul, surprins, când în gândul tău se aude foșnetul unei rochii sau al unui condur, sau poate pașii gânditori ai vreunui rege. Ești pe un tărâm care aparține deja magiei. Cum au reușit maurii să cucerească o bucată din Europa îți poate povesti istoria, fără îndoială. Dar realitatea e acolo, în fața ochilor și a inimii tale. E magia boltelor și a caligrafiilor, a culorii și ceramicii, care pune stăpânire pe tine înainte să realizezi ce se întâmplă, de fapt. Și găsești, cumva, în ondulările nesfârșite ale arhitecturii mozarabe, motivul pentru care timpul și viața sunt altfel în această parte de lume.

Palatul Regal din Sevilla, Sala Ambasadorilor
Palatul Regal din Sevilla
Palatul Regal din Sevilla
Palatul Regal din Sevilla
Palatul Regal din Sevilla
Palatul Regal din Sevilla, Grădinile

Cum te vei întoarce la realitate, călătorule? Nu există alt drum decât înainte, până la capăt. Grădinile nesfârșite te primesc în răcoarea lor verde și te acceptă cu dragoste și înțelepciune. Să ieși? De ce? Aici e umbră și viață și liniște. Aici inima își găsește cântecul. Și inima mea cântă! Cântecul libertății, pe care l-a știut de la prima contracție. Cântecul iubirii. Cântecul pasiunii. Numai în Spania. Numai în Sevilla.

Alcazar de Sevilla, grădini
Alcazar de Sevilla, capela regelui Carlos al V-lea
Sevilla
Sevilla, vila Las Duenas
Sevilla

Adevărul despre Istanbul

Viața te dărâmă. Corpul sau mintea, din când în când, se decid să îți îndepărteze orice iluzie ai avea de control asupra propriei persoane și să te răstoarne, din senin, până în adâncimi la care nu credeai să ajungi vreodată. Cel mai adesea, ajungi înapoi doar lăsând timpul să repare stricăciunile și retrăgându-te în interior, ca un depanator încercat, ca să verifici fiecare supapă și fiecare conductă și să vezi ce n-a mers. Convalescența e o perioadă care poate dura și tot restul vieții. Momentele astea devin repere, totul se măsoară în „înainte” și „după” și, dacă ai noroc să le supraviețuiești, prin intermediul lor descoperi cine ești cu adevărat, nu cine ai fost antrenat să fii.

Astfel m-am trezit în Istanbul, acum trei ani. Nu știam cine sunt și de ce fac această călătorie. Nu vedeam decât drumul care se afla în fața mea. Nu citisem nimic despre oraș, nu știam nici măcar unde se află apartamentul unde stăteam față de obiectivele turistice.

Unde altundeva ai putea să te dezbraci de cine ai fost decât printre niște străini care nici măcar nu îți vorbesc limba, într-unul din cele mai aglomerate orașe din lume, și care nu așteaptă de la tine nimic altceva decât să le cumperi marfa sau să te așezi la masa lor? Unde altundeva ai putea lăsa la o parte tot ceea ce ai fost și tot ceea ce încă ești? Să rătăcești pe străzi abrupte cu mintea goală, cu sufletul gol sau să faci insolație sau să mănânci pește abia luat de pe grătar. Să simți culori și arome și lumină și să îți resetezi toți analizatorii, ca și cum te-ai naște din nou. Ce vrajă se înfiripă în acest oraș între străduțele înguste, magazinele mici și înghesuite, oamenii zâmbitori și palatele imense? Nu am găsit nici acum răspunsul.

Acum trei ani m-am rătăcit și am regăsit drumul, fără sa folosesc telefonul sau hărțile de vreun fel. Am zâmbit, mult și repetat. Am învățat să spun „mulțumesc”, la propriu, dar și la figurat. Am învățat că poți tot timpul să râzi, chiar și pe arșița cea mai puternică și uscată, pentru că știi că undeva ploaia așteaptă. Am învățat că trandafirii sunt nemuritori, chiar dacă faci insolație privindu-le splendoarea efemeră. Am învățat că nu trebuie neapărat să vorbești la fel ca străinul din fața ta pentru a te putea înțelege sau pentru a cere ajutor. Am descoperit că pot să merg mai departe decât îmi imaginam. Am descoperit că roșiile au alt gust sub soarele Istanbulului. Am ascultat cântecul muezinilor și i-am învățat cadența.

Am descoperit că în tăcerea catedralelor-muzee îți asculți cel mai bine vocea interioară și că cel mai bine înveți să mergi drept călcând cu tălpile goale pe covoarele moscheilor. Am intrat de două ori în muzee, năucită de frumusețe, de simplitate și de liniște, în ciuda hoardelor de turiști. Am admirat caligrafia Coranului, fără să știu că e caligrafie la început. Am intrat la întâmplare în restaurante și oamenii mi-au zâmbit și mi-au acordat atenție. Am descoperit despre mine că îmi place să încerc gusturi noi. Am învățat că am un ritm al meu, diferit și, totuși, congruent cu cel al lumii. Am făcut poze unui străin care era și el singur și am descoperit că oamenii sunt toți la fel. Am ascultat două familii de indieni care ciripeau veseli și entuziasmați și ei m-au privit și m-au adoptat, întrebându-mă dacă nu vreau să îmi facă ei o poză, pentru a o avea amintire. I-am povestit unui portorican despre București. Am învățat că lumea e mare doar dacă vrei tu să fie, căci altfel e mică și unită.

Am descoperit, cu fiecare zi care trecea sub soarele arzând că sunt altcineva decât credeam și că într-adevăr am mai multă putere decât credeam. Am învățat să mă bucur de culori. Mi-am dat seama, aproape imediat, că îmi doresc să repet această experiență, a călătoritului în mine. Mi-am adus aminte istoria pe care am învățat-o în liceu și pe care o credeam pierdută demult.

M-am întors după o săptămână și am descoperit că priveam altfel străzile și oamenii de acasă. Și am știut, cu o claritate incredibilă, care e următoarea mea destinație. Iar în timp ce mă acordam la zgomotele lumii mele, am înțeles că am început o altă viață, în care sunt mai aproape de cine sunt cu adevărat. Totul datorită călătoriei la Istanbul.

Cred că, în esență, este extrem de important cum pășești pe acest pământ diferit, de care ne leagă foarte mulți ani de istorie. Dacă te aștepți să găsești ruinele imperiului care poartă pentru noi încărcătură personală, ei bine, nu le vei găsi. Pentru că dacă Istanbulul a învățat ceva, el a învățat să se adapteze. Și să meargă înainte. Gândindu-mă acum la călătoria mea de acum trei ani, realizez că aceasta este lecția pe care am învățat-o acolo, printre ei. Dacă o țară poate să accepte pierderi uriașe de teritorii și de oameni, dacă un imperiu se poate prăbuși fără să lase în urmă doar tristețe, dezamăgire și deznădejde, dacă cei în fața cărora tremura în trecut întreaga Europă pot astăzi să zâmbească și să te întâmpine cu brațele și cu inima deschisă (bineînțeles, atâta timp cât și tu ai băierile portofelului deschise) atunci și eu pot merge înainte.