Poveste despre artă, putere și Albert Camus

Săptămâna care se încheie a fost una dificilă pentru mine. Vești triste și îngrijorări pentru prieteni bolnavi m-au măcinat și m-au făcut să îmi pierd somnul câteva nopți la rând. M-am gândit îndelung la frica și tristețea care ne înconjoară. Și la modul cum reacționăm, și la ceea ce va urma. La cum amplificăm sau nu, sau refuzăm, sau acceptăm. La ce facem cu toată avalanșa de informație. Mi-am amintit de un text care mie îmi place foarte mult, și pe care l-am citit și recitit de mai multe ori, descoperind de fiecare dată conotații noi.

Pe 28 martie 1946, scriitorul francez Albert Camus ținea o prelegere în Statele Unite ale Americii despre ceea ce se întâmpla în Franța și în întreaga Europă după încheierea celei de-a doua conflagrații mondiale. Textul, intitulat La crise de l’homme (Criza omului), povestește despre criza unei generații, în fapt, criza întregii umanități. Iar paragrafele care mi se par dureros de reale și de prezente, acum, în perioada prin care trecem cu toții, sunt acestea două:

Da. Există o criză a umanității, pentru că în lumea de astăzi putem să contemplăm moartea sau tortura unei ființe umane cu indiferență, cu îngrijorare prietenească, cu interes științific sau pur și simplu cu pasivitate.

Da. Există o criză a umanității. Pentru că uciderea unei persoane poate fi privită cu alte sentimente decât oroarea și revolta pe care ar trebui să le provoace. Pentru că suferința umană este acceptată ca o obligație oarecum plictisitoare, la fel cu procurarea de provizii sau cu statul la coadă pentru o bucată de unt.

Îndrăznesc să cred că recunoașteți o imagine familiară în ceea ce povestește marele scriitor despre Europa postbelică a acelor ani. Și locul de care îmi amintește această conferință și această perioadă, și procesarea acestei crize, este palatul Residenz din München.

Am fost la München pentru câteva zile, anul trecut. Mult prea puțin pentru acest oraș impresionant, cu oameni veseli și energici. Iar unul dintre muzeele care a lăsat o amprentă adâncă asupra mea a fost palatul Residenz. Nu am realizat atunci completa lui semnificație.

Reședință princiară și regală timp de nu mai puțin de 700 de ani, magnificul palat al prinților electori de Bavaria a fost distrus în procent de aproximativ 80% în timpul războiului mondial, de bombardamentele care au lovit cel de-al doilea oraș ca importanță din Reichul fascist. Acum 70 și ceva de ani, pentru o perspectivă temporală mai concretă. Puterea economică și rigoarea germană a început reconstrucția și restaurarea sa încă din 1953, proces de durată, încheiat parțial în 2003. Deschis astăzi publicului larg, palatul de reședință al celor mai puternici oameni din Bavaria se laudă că este unul dintre cele mai frumoase și mai mari palate-muzee din Germania. În același timp, el are o semnificație mult mai importantă și mai subtilă: cea a rezilienței și rezistenței umane, a capacității de a depăși orice obstacol și de a reface, din cenușă, ceea ce pare distrus pentru totdeauna.

Mai mult decât atât, marile sale saloane, refăcute după imagini și desene din cronici, adăpostesc colecțiile prețioase ale prinților electori și regilor Bavariei, care au reușit să fie salvate în timpul conflagrației. Impozanta sală Antiquarium, cu busturile sale grecești și romane, este restaurată până la cel mai mic detaliu. Saloanele prinților și principeselor sunt acoperite cu decorațiuni aurite și conțin în vitrinele luminate puternice obiecte de o frumusețe rară.

Sala Antiquarium
Colecția de busturi antice din Sala Antiquarium

În criza umanității lui Camus era vorba despre generația celor născuți în timpul primului război mondial. Crescuți într-o perioadă plină de zbucium și trecuți printr-o criză economică care a afectat întreaga lume, ei nu credeau în nimic și erau dornici să se revolte. Era, înainte de toate, o generație care inventa, amplifica și complica birocrația, pentru a ascunde și justifica absența căldurii și interacțiunii umane. Sună cunoscut?

În epoca în care ducii, prinții electori de Bavaria, mai târziu regi, au guvernat teritoriile de la sud de Dunăre, nu era nimic mai prețios ca interacțiunea umană. Fie ea beligerantă, ostilă sau prietenească, plină de iubire, sau chiar coordonată de ritualurile de credință, apropierea dintre oameni, dincolo de distanțe și interese de putere, era ceea ce mișca lumea. Viața era scurtă, plină de neprevăzut, concentrată pe nemurire prin ceea ce urmărea să lase moștenire și nu prin prelungirea călătoriei personale. Lucru care se reflecta în impresionantele colecții de obiecte de artă, de bijuterii, sculpturi din pietre semiprețioase, relicvarii, tapiserii și cabinete din palat. Arta era modul principal de a contura amprenta pe care urma să o lași asupra lumii.

Relicvarium din abanos, fildeș, cu rubine și pietre prețioase
Vas de cristal de stâncă cu ornamente din aur
Salonul de muzică
Palatul Residenz – ordine militare aparținând regilor Bavariei

Arta de astăzi se zbate să supraviețuiască. Transformată din dar al zeilor și simbol al puterii financiare în produs care trebuie vândut, cu marketing și toate cele aferente, și care, din păcate, nu produce suficient încât să se autosusțină, arta de astăzi iese în stradă ca să protesteze și să își justifice necesitatea prezenței sale în societate. Sau îndură acuzațiile directorilor înnebuniți din cauza suspendării spectacolelor. Când, de fapt, ea și slujitorii săi sunt primii pe care cei puternici ar trebui să îi pună la adăpost. Nu pentru că noi avem nevoie de ea pentru a fi întregi sufletește. Ci pentru că ei au nevoie de ea, pentru a-și arăta puterea. La fel cum toate colecțiile prețioase din Residenz au fost salvate, pentru că au fost puse la adăpost de bombardamentele devastatoare. Pentru ca Germania să își demonstreze puterea de a renaște și de a repara și de a merge înainte. De a depăși un trecut dureros. Astăzi, opere imense se închid pentru că nu își pot susține financiar activitatea, artiști sunt nevoiți să țină discursuri imploratoare pentru a-și asigura puțină protecție. În timp ce ducii, prinții electori și regii Bavariei au construit un teatru de operă la palat și colecționau tapiserii, mobilier și obiecte valoroase, pentru a-și demonstra puterea, rafinamentul, educația.

Într-o lume deconectată, mai ales fizic, în care învățăm cu greu să ne identificăm și să ne numim emoțiile, distribuim în realitatea virtuală în care evadăm, din când în când, câte un protest trist și amar al unui artist. Dar ne și revoltăm? Sau îl privim, cum spunea Camus, cu indiferență sau cu pasivitate? Până la urmă, există mai multe moduri de a ucide, nu-i așa?

În încheierea conferinței, Camus scrie o frază cheie:

Cei care spun sau scriu că scopul justifică mijloacele, cei care spun sau scriu că măreția se măsoară prin forță, sunt absolut responsabili pentru acumularea atroce de crime care desfigurează Europa actuală.

Puterea nu se măsoară prin forță, ci prin creație. Prin artă. München e doar unul dintre exemple. La fel de bine ar putea să fie Luvrul, National Gallery, Prado, Vaticanul, Uffizzi și toată Florența. Nu există putere în legi, măsuri și hotărâri, ci doar teamă, atâta timp cât ele nu sunt susținute și bazate pe compasiune. Chiar astăzi am văzut filmarea unui discurs ținut de un lord în Parlamentul englez pentru a susține muzicienii și artiștii. Ironia e că un astfel de discurs nu ar trebui să fie necesar. Ironia e că noi toți ar trebui să fim zguduiți de ceea ce se întâmplă cu arta în lume. Ironia e că ar trebui să pornim un uragan.

Și stau și mă întreb: care e, acum, adevărata criză a umanității? Camus vorbea în 1946 despre generația care trebuia să își asume reconstruirea valorilor morale ale unui întreg continent, după devastarea produsă de un război care a durat ani întregi și care a făcut milioane de victime. Sunt curioasă despre ce ar fi vorbit el astăzi. Sau anul viitor. Când mă voi întoarce la München și voi revedea, o știu deja, fabuloasa reședință a prinților electori de Bavaria.

Autor: Smaranda Acatrinei

Am descoperit că îmi place să spun povești. Sunt povestitor și observator, călător prin lume, dar și prin timp și prin mine și îmi împart istorisirile cu toți cei care vor să se oprească pentru o clipă. Mi-am descoperit vocea de puțin timp și încerc să îi dau formele cele mai diverse ca să îmi descopăr vulnerabilitățile. Veți găsi în povestirile mele și arome și licori pentru că sunt o gurmandă de viață, încerc să o savurez în toate aspectele ei, chiar și în cele dureroase. Mă pasionează arhitectura, istoria, sculptura, pictura, dar cea care mă definește este muzica. Sunt în esență un om obișnuit, cu pasiuni obișnuite, iar acest blog nu ar fi existat dacă nu ar fi fost prietenii mei, care m-au bătut la cap.

2 gânduri despre „Poveste despre artă, putere și Albert Camus”

Lasă un răspuns la Stelutapoalelungi Anulează răspunsul

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.