Poveste despre trecut. Grecia

De vreo săptămână mă bântuie versurile cu care începe Iliada:

„Cântă zeiță mânia ce-aprinse pe Ahil Peleianul,
Patima crudă ce-Aheilor mii de amaruri aduse…”

Și încerc din greu să rememorez călătoria mea prin Grecia. Nu e că nu îmi amintesc. Doar că nu știu cum să o povestesc. Pentru că poveștile sunt mai greu de descoperit în țara asta.

Când traversezi cu ferryboat-ul către insulele Greciei, dimineața devreme, zeii olimpieni, aflați în cine știe ce refugiu ascuns, se distrează uneori să îți arunce câte o rază prin deschizătura norilor, sau să se uite curioși către ciudatele nave care traversează cu greu marea, supraîncărcate cu turiști și mașini.

Traversare cu ferryboat-ul
Traversarea către insula Aegina

Grecia de astăzi e departe de Ellada magică a Iliadei, a aheilor și troienilor, a lui Homer, Socrate, Platon și Praxiteles. Grecia vacanțelor noastre de vară, a plajelor întinse și a apelor infinit de albastre, are coloanele zvelte măcinate de trecerea timpului, iar culorile frescelor pot fi văzute doar la lumina neonului. Trista cetate Mycene, cu zidurile împrăștiate în cele patru zări, și-a donat demult fabulosul său tezaur muzeelor din Atena. Colina Acropole îndură, cu calmul mileniilor, hoardele de turiști, știindu-și delicatele cariatide la adăpost în alte muzee și viitorul în mâna zeiței înțelepciunii. Nimfele nu se mai ascund după migdalii plini de rod în noiembrie, iar zeii nu mai fac incursiuni impulsive pe sub portocalii grei de fructe, după vreo muritoare imprudentă.

Erechteion

M-am plimbat prin Grecia la un început de noiembrie, acum doi ani. Și i-am admirat livezile de migdali și portocali în pârg, soarele blând de amiază și aerul sărat al Mediteranei. Și mi-am amintit, fără să vreau, de Troia, de Ahile și Ulisse și de războaiele nesfârșite ale zeilor.

Chiar dacă Olimpul de astăzi e mut, colinele uscate și aride ale insulelor, meteorele spectaculoase, peisajele care se deschid dintr-o dată în fața privirii, toate sunt ca o incantație ritualică, tăcută, către îndurarea zeilor pentru încă o zi și încă o recoltă. „Cântă, zeiță…”

De la mănăstirile de la Meteora, până la Mycene, Acropolis și Aegina am parcurs Grecia cu ajutorul agenției mele preferate. Și m-am aventurat, pe una dintre insule, să pătrund dincolo de ceea ce grecii pun frumos în vitrina de expoziție pentru turiști, și am pornit, singură, inițial doar să explorez puțin. Aveam să fiu surprinsă. La mică distanță de biserica Sfântului Nectarie Taumaturgul, pe insula fisticului, Aegina, se află ruinele cetății Paleachora, orașul vechi al insulei, capitala ei timp de mai bine de un mileniu. Tot ce mai rămâne, astăzi, din ea, sunt 70 de biserici, datând în principal din Evul Mediu, din care 33 sunt deschise pentru credincioși. Nu e însă aproape nimeni pe dealul cetății. Nu știe niciunul dintre turiștii dornici de relaxare de locul acesta unde liniștea e absolută, și de unde se vede aproape întreaga insulă. E pierdută aproape pentru totdeauna istoria lui, așa cum e pierdută pentru eternitate și Troia și soarta adevărată a lui Agamemnon. Nu e pe nicio listă celebră, nu e înconjurat de eternele suveniruri de origine îndoielnică. Lăsat sub cerul liber al istoriei, orașul își urmează drumul firesc către dispariție. La fel cum e și soarta tuturor celor pe care Iliada îi cântă cu venerație.

Biserica Sf. Ioan Teologul, Paleachora
Biserică din situl Paleachora

Am petrecut pe dealul Paleachorei aproape două ore, urcând și coborând, intrând și fotografiind. Privind în jur. Sentimentul că sunt în afara timpului m-a urmărit, extrem de puternic, și sentimentul că mă aflu la un capăt de lume. Și, probabil, chiar așa și era. Mă aflam la sfârșitul unei lumi, la sfârșitul unui timp care nu se va mai întoarce niciodată. Cetatea Paleachorei a rezistat nenumăratelor atacuri sarazine, pe tot parcursul Evului Mediu și al modernității, pentru că sunt de-abia 200 de ani de când locuitorii ei au părăsit-o pentru a-și construi portul la malul mării. Dar nimeni nu mai are timp pentru trecut. Iar tăcerea și misterul ei mi-au lăsat o amprentă profundă în memorie, pe care nu am uitat-o până astăzi. Coborând și urcând pe potecile ei prăfuite mi-am amintit, dintr-o dată de goana neobosită a lui Ahile după nemurire. Și a noastră, a tuturor, nu-i așa?

„Suflete multe viteze trimise pe lumea cealaltă,
Trupul făcându-le hrană la câni și la feluri de păsări
și împlinită fu voia lui Zeus, de când Agamemnon,
Craiul născut din Atreu, și dumnezeiescul Ahile
S-au dezbinat după cearta ce fuse-ntre dânșii iscată.”

În praful Paleachorei stau visele locuitorilor, durerile și suferințele lor, uitate pentru totdeauna. Și pe tot parcursul excursiei m-a tulburat misterul acestui loc complet părăsit. M-a făcut să mă gândesc și mai departe, la soarta unei țări, cândva leagănul civilizației pe care o trăim astăzi, acum redusă doar la plajele ei și la puritatea valurilor apelor sale albastre. Unde e Grecia de altădată? Unde e Ellada?

Grecia e, poate, țara mănăstirilor așezate în locuri inaccesibile, a atelierelor de icoane și a pelerinajelor pline de credință. Iar civilizația helenistică pe care Alexandru a dus-o până în exotica Persie o găsești doar în tine când peripatetizezi, fără să o știi, fără să știi măcar ce înseamnă, cu vreun prieten bun, fugind, anacronic și desuet, de viteza prezentului. Doar măștile de aur din Muzeul de Istorie elen mai păstrează trăsăturile regilor fără nume din Mycene, pentru că știința încă nu i-a dat lui Agamemnon un chip, sau chiar dreptul la viață, în timp ce, în vitrine, șirurile întregi de bijuterii de aur amintesc forma brațelor frumoaselor femei ce le vor fi purtat. Să fi fost oare și Elena războiului troian printre ele? A trecut atât de mult timp, și atât de multe greutăți peste ele, încât nimeni nu mai știe povestea lor. Pietrele surde și mute ale siturilor arheologice, praful dealurilor, vântul din pânzele pescarilor, doar ele ar putea să te îndrume pe urmele marilor dispăruți. Nici măcar muzica nu se mai păstrează.

Mască și armură de rege, din tezaurul micenian, secolul XVI î. Hr.
Bijuterii din tezaurul micenian. Muzeul de Istorie din Atena

Aceasta e, poate, și povestea Greciei: una despre uitare. A unei istorii care a dat naștere societății umane, așa cum arată ea astăzi. Imperfectă, dar perfectibilă la nesfârșit. Păstrându-l pe Aristotel măcar în gândire, dacă nu în amprenta pământului. Grecia e astăzi despre vacanță și despre soare, despre nisip și albastrul mării, despre odihna hedonistă a Europei istovite de galopul productiv al anului de muncă. Nimeni nu vine în Paleachora să admire zidurile dărâmate ale unei civilizații dispărute. Nimeni nu caută urmele pașilor lui Ahile. Nemurirea pe care a vânat-o cu atâta ardoare i-o dă doar neobositul Homer, care își cântă pentru eternitate versurile în aerul nopții luminate de templele de pe colina Acropolelui. Nici Ulisse, nici troienii nu mai trezesc imaginația generațiilor care privesc constant către viitor și care se afundă în tehnologie. Troia a căzut pentru totdeauna. Focul timpului e mai puternic decât focul aheilor, și distruge mai temeinic.

În fiecare seară, între templele mărețe de pe Acropole și zecile de baruri de pe acoperișurile din jur, în aerul nopții ateniene, răsună râsul lui Bacchus și al lui Zeus, imuni la lipsa ceremoniilor din ruinele lăcașurilor de altădată. Căci jertfe li se fac destule. Însă pentru Paleachora, Menelau și Agamemnon, Ahile și Ulisse rămânem să ne luptăm noi, cei de rând. Noi, călătorii. Cei care credem cu tărie că cea mai de preț avuție este amintirea.

Autor: Smaranda Acatrinei

Am descoperit că îmi place să spun povești. Sunt povestitor și observator, călător prin lume, dar și prin timp și prin mine și îmi împart istorisirile cu toți cei care vor să se oprească pentru o clipă. Mi-am descoperit vocea de puțin timp și încerc să îi dau formele cele mai diverse ca să îmi descopăr vulnerabilitățile. Veți găsi în povestirile mele și arome și licori pentru că sunt o gurmandă de viață, încerc să o savurez în toate aspectele ei, chiar și în cele dureroase. Mă pasionează arhitectura, istoria, sculptura, pictura, dar cea care mă definește este muzica. Sunt în esență un om obișnuit, cu pasiuni obișnuite, iar acest blog nu ar fi existat dacă nu ar fi fost prietenii mei, care m-au bătut la cap.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.