Cordoba. Când timpul se oprește

Când călătorești cu autocarul prin Europa, ai ocazia să experimentezi senzația ciudată a deplasării în timp. Autogările moderne, anonime, cu destinație în principal utilitară, aparțin fără îndoială timpului prezent. Unde totul trebuie să fie cât mai simplu, pentru a putea fi perceput într-o fracțiune de secundă de simțurile noastre atrofiate, și cât mai clar organizat, pentru a putea să ne continuăm drumul către destinație, în timp ce scriem un mail, vorbim cu un prieten pe Messenger sau acționăm spasmodic scroll-ul pe Facebook. Dar din momentul în care pășești în afara autogării și îți începi călătoria către orașele vechi ale Andaluziei, timpul începe să se învârtă în jurul propriului ax, conducându-te pe nesimțite înapoi cu câteva secole.

Cordoba e orașul care poartă cel mai adânc amprenta trecerii maurilor, pentru că, datorită capriciilor istoriei, ea a alunecat acum mult timp în afara atenției ultracatolicilor regi spanioli și, prin urmare, și în afara tendințelor lor ultracivilizatoare, după ce au încercat să transforme inegalabila moschee califală în ceva ce nu era: un templu catolic. Orașul a devenit astfel o capsulă a timpului incredibilă. Străzile înguste, cu case care par că se unesc în fața ta, cu ziduri albe și câte un singur nivel, pentru a izgoni căldura, construiesc o structură elaborată în care, călătorule, te vei rătăci. Pentru că ar fi păcat să utilizezi prea des harta sau mijloacele moderne de localizare în acest tihnit labirint alb, în care zilele se scurg la fel, de la răsărit la apus, pe ambele maluri ale leneșului Guadalquivir.

Astăzi, centrul călătoriei tale, punct de origine și destinație, în același timp, e moscheea califală: Mezquita. În curtea ei cu chiparoși și portocali, nimic din turlele impunătoare pe care le poți deja vedea nu te lasă să bănuiești ceea ce vei descoperi, o dată intrat.

Mezquita – curtea interioară

Primele șiruri de coloane se aseamănă cu începuturile poveștilor Șeherezadei. Într-un ritm uniform, hipnotic, ele te invită să pășești mai departe, către interior. Către inima ei, împărțită de secole între doi profeți ai unui același Dumnezeu. Ca și inima ta, călătorule, împărțită veșnic între dorul de casă și dragostea de libertate, și de ceea ce privești. E liniște, întuneric și răcoare în Mezquita. În prezența marilor spirite și a marilor capodopere se pășește încet și se vorbește în șoaptă, fără explozii sonore care să deranjeze magia timpului, încremenită între curbele complexe ale cupolelor nesfârșite. Contrastează puternic întunericul din Mezquita, luminat pe alocuri de lămpi plasate strategic, cu albul caselor din jurul ei și cu albul orbitor al soarelui de august în Andaluzia. Ochii tăi se obișnuiesc încet cu penumbra boltelor infinite. Găsești caligrafia complexă a Coranului deasupra mihrab-ului și a porțiunilor păstrate în stare absolut uluitoare, alături de arabescurile capelelor și ale stranelor corului, din inima străpunsă catolic a acestei moschei ancestrale. Și timpul se oprește în loc.

Mihrab – locul rezervat pentru imam la rugăciune. Este decorat cu caligrafie din Coran și datează din secolul al X-lea
Altarul central

Secundele, minutele, orele își pierd importanța. E un carusel al sufletului, cel care se întâmplă în acest fabulos monument al trecutului. Nu există nimic asemănător în întreaga lume, și ești, dintr-odată, conștient de propria mortalitate, de propria efemeritate. Viața ta, călătorule, e doar o clipire a ochilor timpului. Depinde de tine dacă în această clipire e închisă marea frumusețe a lumii, sau doar periodicitatea secvențelor propriei tale vieți. Respiri și te apropii. Tăcerea e cea mai potrivită muzică în acest spațiu magic.

Iar Mezquita nu e singura surpriză pe care ți-o rezervă acest orășel, de multe ori ignorat de pe rutele marilor experiențe andaluze. Una dintre ele este la balcoane și ferestre. E lecția pe care ți-o oferă un spațiu special dintr-o țară specială, despre loialitate și aparținere. Derecho al descanso, derecho a la ciudad! scrie pe bannerele pe care le întâlnești în multe locuri. „Dreptul la odihnă, dreptul la orașul nostru!” e lecția pe care ți-o dă spaniolul, andaluzul, cordobezul. „Acesta e orașul meu, călătorule.” Tu ești doar un trecător, dar cel căruia îi aparține acest spațiu sunt eu, nu uita! Trebuie să mă respecți, căci eu îți ofer tot ce am mai bun, îți ofer orașul meu, viața mea întreagă. Și cordobezul te invită înăuntru, căci ușa casei sale e mereu deschisă.

Curaj, îndrăznește! Trecătorule, turistule, fotografule! În câteva din aceste curți închise, răcoroase, dăinuiește arta prelucrării pielii de bovină într-un mod în care onorează și viața animalului, dar și sacrificarea sa pe altarul artei. Depinde doar de tine să le descoperi. E un meșteșug foarte vechi, acesta al imprimării și vopsirii pielii, pe care cordobezii l-au transformat într-o artă exuberantă. Ei îmbracă pereții, cuferele, mesele și lampadarele în pielea prețioasă, metamorfozată sub mâinile meșteșugarilor în curcubeu de culori și explozie de forme. Căci viața și moartea se îngemănează în culoare și în artă, întotdeauna. Rătăcind prin labirintul străduțelor albe, pășești mai departe. Istovit de soare și de sete, te îndrepți năucit de frumusețe, tot înainte, până ce ajungi pe malurile râului.

Sală de expoziție din atelier de pielărie în Cordoba
Panou de perete din piele de Cordoba, procesată și pictată manual
Panou de perete din piele de Cordoba, procesată și pictată manual

Există aici un pod care face legătura între vremuri. Căci vezi tu, trecătorule, podul acesta datează de la începuturile timpului, din secolul I și te conduce peste râu, către orașul nou. Ajutându-te să revii în prezent. Și doar atunci când pășești peste el, pe întreaga lui lungime, reușești să te scuturi de extraordinara experiență a trecutului Cordobei. Și să pășești mai departe. Tulburat, îndrăgostit, dezorientat, te îndrepți către hotel. Aromele de cafea și șofran te urmăresc pe străzile înguste. Toții porii sunt deschiși către soare, către Orient, dincolo de Alcazar, de sălașul regilor ultracatolici și ultraspanioli. Închizi ochii pentru o clipă și îți continui apoi călătoria către Granada. Mai departe, tot mai departe, prin Andaluzia.

Podul roman peste Guadalquivir, Mezquita și orașul vechi al Cordobei

Autor: Smaranda Acatrinei

Am descoperit că îmi place să spun povești. Sunt povestitor și observator, călător prin lume, dar și prin timp și prin mine și îmi împart istorisirile cu toți cei care vor să se oprească pentru o clipă. Mi-am descoperit vocea de puțin timp și încerc să îi dau formele cele mai diverse ca să îmi descopăr vulnerabilitățile. Veți găsi în povestirile mele și arome și licori pentru că sunt o gurmandă de viață, încerc să o savurez în toate aspectele ei, chiar și în cele dureroase. Mă pasionează arhitectura, istoria, sculptura, pictura, dar cea care mă definește este muzica. Sunt în esență un om obișnuit, cu pasiuni obișnuite, iar acest blog nu ar fi existat dacă nu ar fi fost prietenii mei, care m-au bătut la cap.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.